Unde e “acasă”?

Poate că îndrăznesc prea mult s-o numesc prietenă, dar îmi voi permite totuşi s-o numesc aşa pe-această doamnă care, cândva, cu destul de mulţi ani în urmă, a făcut o alegere dureroasă pentru ea şi pentru familia sa: emigrarea. S-a descurcat acolo unde s-a dus, s-a adaptat, îi e bine, dar, de-acolo privind, tot aici i se părea “acasă”.

A revenit aici, în vizită, bucuroasă să-şi umple sufletul cu “acasă”. Nu pe fugă, nu o săptămână, nu două, ci chiar o lună. Suficient timp cât să simtă, să vadă cum e să trăieşti aici. Să observe extrema tensiune, stresul şi ura în care trăiesc oamenii, agresivitatea, determinarea de a rămâne încruntaţi şi injurioşi, de a acuza oricum, cu sau fără temei, de a vâna orice moment de întârziere, de neţâşnire la culoarea verde a semaforului… şi câte şi mai câte. Nu era prima oară când revenea în ţară, dar a fost prima oară când a realizat că nu trebuie să se mai îndoiască nicio clipă de alegerea pe care a făcut-o în urmă cu mai mulţi ani. A înţeles că fiecare om este dator să-şi găsească locul şi mediul în care poate să-şi valorifice potenţialul la maximum, să înmulţească talantul primit la naştere. A înţeles că “acasă” e acolo unde te simţi bine, cu tine şi cu sufletul tău, dar şi cu mediul ce te înconjoară, acolo unde poţi creşte, poţi evolua, acolo unde te simţi în siguranţă, respectat şi apreciat pentru ceea ce eşti, adică om.

A plâns mult cât a fost aici, a plâns tocmai pentru că îşi iubeşte ţara, amintirile, copilăria, adolescenţa… familia, prietenii… De ce nu le poţi avea pe toate? De ce trebuie să faci alegeri de felul ăsta, de ce ţi se dă sensibilitatea? Oare trebuie să devii insensibil ca să poţi rămâne aproape? Oare asta înseamnă să-ţi laşi părinţii, fraţii şi să mergi acolo unde te cheamă sufletul? Oare ţi se aranjează toate astfel încât să ajungi să-ţi doreşti să pleci?

Mi-am amintit de frumoasele flori de cactus care-nfloresc atât de rar. Ba chiar şi de scaieţii noştri, de frumoasele flori de câmpie şi lupta lor pentru a rezista. Nu orice sămânţă se poate adapta oricărui mediu. Şi asta nu e o greşeală, şi nici o ruşine. Cel mult, un experiment divin.

I-am văzut lacrimile şiroind, i-am înţeles tristeţea, i-am intuit delicateţea, sensibilitatea, fragilitatea… Şi i-am urat drum bun “acasă”.

Până la urmă,  cred că “acasă” este pacea din fiinţa noastră. “Acolo” unde te simţi întreg, deplin, in pace, bucuros să-ţi parcurgi experienţa vieţii, “acolo” unde poţi să fii tu, cu rostul tău aici, in corpul de om, “acolo” unde eşti iubire şi armonie.

N-aş fi scris despre asta dacă azi n-aş fi remarcat cât de mult se claxonează în oraşul acesta şi fără motiv, cât de agresivi sunt majoritatea şoferilor, dacă n-aş fi observat expresii pline de ură… doar pentru că cel din faţă n-a ţâşnit sau n-a circulat cu o viteză mai mare sau a dat voie unei alte maşini să intre în faţă… şi nu, nu pe mine mă claxonau… dacă n-aş fi simţit tensiunea asta care umple aerul, dacă n-aş fi observat chipuri ostenite de atâta luptă… Oare aşa e normal? Aşa e natural? Asta e natura pe aceste meleaguri? Asta ne impune natura, cu asta avem a ne lupta noi, locuitorii ei? Nu pare, dacă te uiţi la frumuseţile naturii.Poate că nu le putem avea pe toate. Dar echilibrul este necesar.

Fiecare poate exact atât cât poate. Şi nu are cum fi vinovat pentru această limitare. Nici învinovăţit. Pentru că nimic nu se întâmplă fără voia şi veghea de sus… Şi dacă nu e aşa? Precum în cer, aşa şi pe Pământ?

Greu, tare greu de acceptat chestia asta. De înţeles, nici că se pune problema cu mintea de-aici. Cu asta se confruntă şi personajele din Eternul Spectator:

Personajul Galben: În experienţa noastră terestră am adunat multe lupte, multe războaie, foarte multe crime ca şi cum totul făcea parte dintr-un scenariu inevitabil în care noi nu eram decât nişte personaje fără de voinţă.

Personajul Albastru: Personaje fără voinţă? Imposibil!

Personajul Galben: Ni s-a pomenit de unul dintre principiile hermetismului şi ne-am liniştit: Precum în Cer, aşa şi pe Pământ. Ne-am liniştit înţelegând că noi nu suntem mai răi, mai proşti, mai inculţi decât cei din Cer. Dacă lumea pe Pământ este o reflectare a celei din Ceruri, atunci nu putem decât să ne dorim s-avem suficientă energie pentru a putea ajunge acolo, în Ceruri, şi a ne convinge de adevăr. Aşa am dezvoltat tehnologii şi aparate care să zboare în cosmos, în afara atmosferei terestre. Cel puţin aşa ni se spune. Ni se arată imagini, fotografii făcute în spaţiu, din spaţiul cosmic. Noi credem.”

41_Scaieti

“Life is a series of natural and spontaneous changes. Don’t resist them; that only creates sorrow. Let reality be reality. Let things flow naturally forward in whatever way they like.”
Lao Tzu

Posted in Cuvinte-Words | Leave a comment