Snobismul fricii şi ipocrizia aprecierii

Omul modern a fost bine învăţat cum să se ascundă de el însuşi, cum să nu-şi piardă timpul DESCOPERIND Viaţa şi minunăţiile ei, căci “au descoperit alţii înaintea ta şi roata şi-adevărul”. Omul mic – adică pruncul omului mare – învaţă ceea ce i se spune, de cele mai multe ori “cu forţa”. Se supune măreţiei omului mare şi “înghite gogoaşa” pe care i-o serveşte cu multă fală, de la înălţimea sa, atoateştiutorul om mare. Ce altceva ar putea face?  Dacă aşa i s-a spus, dacă aşa a fost învăţat, dacă el e mic şi ei sunt mari, dacă, în afară de plâns şi tăvălit pe jos nu are vreo altă metodă de a-şi arăta nemulţumirea, cum ar putea omul mic să NU înveţe cum să fie “om mare”? Adică, la fel cu oamenii mari din preajma sa. Modelul la îndemână şi autoritatea impusă (prin simpla prezenţă) în cadrul aceluiaşi mediu social îl sprijină pe omul mic să asimileze aceleaşi frici, aceleaşi gusturi, aceleaşi tipare de gândire şi credinţă.

Oricât s-ar zbate, s-ar împotrivi, nu are cum împiedica procesul de copiere, de asimilare prin simpla observaţie a comportamentului şi a tiparului de gândire, de judecată al oamenilor mari din jurul său. Fie că sunt părinţi, autori de cărţi, piese de teatru, articole sau filme, omul mic şi miculuţ, absoarbe şi înmagazinează informaţiile şi modalităţile de procesare a lor din mediul în care trăieşte.

Chiar dacă urmează perioada adolescenţei, a întâlnirii cu umbra sa, dar şi a conştientizării gustului personal, omul îşi păstrează “amintirile” ce nu-l vor ocoli decât acea perioadă a vieţii sale premergătoare statutului de părinte. Când îşi va schimba statutul, pe nesimţitelea vor răsări şi tiparele învăţate din copilărie. Nu îşi va “aminti” cum să se poarte cu propriul copil, ci, din reflex, va acţiona aşa cum “ştie” deja să acţioneze. De unde ştie? De la modelul pe care l-a observat, l-a înregistrat fără să-şi dea seama, l-a asimilat, din propria familie. Atâta doar că, între timp, a învăţat şi mai multe despre lume, despre viaţă, despre frică, despre neiubire, despre cum să faci să-ţi meargă bine. Aşa că, va adăuga tiparelor moştenite unele mai moderne, mai actuale, pe acelea achiziţionate din alte medii decât cel direct şi strict familial.

Culmea este atunci când, deşi nu i-a plăcut ceea ce a văzut în propria familie, deşi s-a zbătut să fie “altfel”, cu cât s-a opus mai mult, cu atât a întărit şi mai mult modelul bine-cunoscut. Când anume se va dovedi acest fapt? În special în perioada adolescenţei propriului său copil. Sau poate chiar de la inceput!

Forţa cu care ne opunem, dacă este doar forţă, atrage, automat, o forţă de sens contrar. C-aşa e-n fizică!

Cu frica nu te pui decât dacă eşti născut pentru a fi erou, pentru a susţine un model mai puţin obişnuit, oricum, peste nivelul mediu şi general. Cel care nu are puterea de a se pune cu frica, are doar puterea de a o transforma în virtute. O pseudo-virtute, bineînţeles. Aşa cum a devenit “frica de Dumnezeu”. Se laudă mulţi cu această frică, cel puţin în momentele de vizită pe la biserici, în clipele de sărbătoare, în posturi sau în discuţiile aprinse în care se folosesc de acest argument drept pavăză, ascunzându-se în spatele său.

Am observat persoane care etalează frica cu mândrie, ca pe o valoare inestimabilă. O răspândesc cu autoritate şi o declară “cale de urmat”. Cu cât se insinuează mai mult şi mai profund, frica devine de bon-ton, ca şi curajul ori ateismul autentic. (Cu toate că eu nu cred că există ateism autentic. Poate doar deghizat!  Iar “ton” desemnează aristocraţia britanică, ceea ce “dădea bine” prin high-class-ul englezesc în perioada Georgiană. Să existe vreo asemănare cu noul Prinţ George?… Eh! Nu cred! )

Snobismul reflectă o copiere, o imitare a doritorului de a fi in pas şi la pas cu moda. Chestia asta cu snobismul fricii a ţâşnit în mintea mea, deşi nu mă gândisem înainte că s-ar putea crea o modă, un trend şi din frică. De ce nu mă gândisem? Pentru că era mult prea evident, mult prea real, mult prea obişnuit! Era atât de evident, încât nu mai era “de observat”. În general, observăm lucrurile neobişnuite, care ies din tipare, care ţipă în afara tiparelor.

O altă proaspătă observaţie, veche de când lumea, este aceea a aprecierii din aceeaşi cauză “turma-liteană”. Chiar dacă nu-ţi place, e de “indicat” să-ţi placă ceea ce place iubitului, iubitei, şefilor, persoanei dominante din cercul în care te învârţi. Ce contează că tu simţi un vârtej scormonitor prin stomac? Trebuie să­-ţi stăpâneşti corpul, înveţi să-ţi stăpâneşti şi emoţiile şi te autosugestionezi că e frumos, şi gata! Te-ai aranjat! Faci parte din grupul social la care tânjeai, faci parte din marea turmă a celor care apreciază ceea ce este la modă de a fi apreciat.

(Poate că n-ar fi “contra-indicat” să ascultaţi şi cuvintele acestui cântec: http://www.youtube.com/watch?v=cki0Rctpyno  )

Eu zic că asta se numeşte ipocrizie. O falsitate cu iz de înşelăciune. De duplicitate. Nu te înşeli, trădezi, minţi doar pe tine, ci şi pe ceilalţi, care, cine ştie, poate chiar cred că tu crezi că, la fel ca şi  ei…

A fi onest şi autentic este un lux. Luxul celor “speciali”, al eroilor nebuni ce îşi permit chiar să fie “autişti”. By the way, adică, dacă tot veni vorba. Cuvântul provine din grecescul “autos” care înseamnă “sine-sieşi”. Un fel de înfăşurare în jurul sinelui, fără de grija restului lumii, , nu ignorând-o neapărat pe ea, lumea. Ci mai degrabă dovedind importanţa individualităţii în existenţa socialului. Accentul nu este pe “eu şi restul lumii”, ci pe “eu sunt! Dar voi?…”  Dr. Hans Asperger a scris lucrări despre copiii autişti înainte de cel de-al doilea război mondial. Şi, mai mult ca sigur că pe atunci nu erau chimicale prin agricultură aşa de multe, nu erau nici chemtrails prin aer, iar simptome precum refuzul de a socializa, de a te plia şi a te perverti oricum, numai să fii în pas cu lumea, refuzul de a comunica şi de a copia comportamentele celor din jur bănuiesc că erau aceleaşi cu cele din timpurile noastre.

(Nu pot să nu fac si această referire:

http://noiinsecolulxxi.wordpress.com/2013/05/14/transition-from-learning-to-thinking-to-creating-jacob-barnett/ )

Dar, e mult mai comod, confortabil şi uşurat de responsabilitate să fii, să faci, să pretinzi cum îţi arată deja alţii. Repetând aceste roluri, la un moment dat chiar nici nu mai poţi face diferenţa între cine erai tu, care îţi erau gusturile şi idealurile,  şi ce ai devenit între timp, de când te străduieşti să fii în “rândul lumii”.  Dar, chiar! Tu, cine eşti?

noi_vol2

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Cuvinte-Words and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s