23 august 2013

23 august 2013

–          M-am obişnuit să nu refuz. Să las mereu totul baltă când mă solicită cineva, fără să verific dacă e chiar aşa important, dacă nu cumva era mai important ce aveam eu de făcut în clipa aia. Nu pot scăpa de sentimentul de vinovăţie ce-mi apare atunci când îmi permit totuşi, să refuz  pe cineva.

–          Aşa cum te-ai obişnuit, te poţi şi dezobişnui. Sau dezbăra, că sună mult mai bine “dezbăra”. Are greutate, valoare, nu?

–          Da, sună greu, definitiv, pentru totdeauna. Mă sperie.

–          De ce?

–          Pentru că nu ştiu să închid uşi. Sau să le trântesc în faţa oamenilor.

–          Dar ştii să-ţi trânteşti uşa în propria-ţi faţă. Asta ştii foarte bine. Să nu-ţi pese de tine, să nu-ţi foloseşti înţelepciunea pentru tine… Nu-nţelegi că dacă nu ajungi să te iubeşti pe tine, cu adevărat, nu poţi iubi nici pe alţii cu adevărat?

–          Ba da, ştiu, înţeleg, dar nu e vorba de iubire, e vorba de atenţie, de compasiune, de ajutor, de a sări în ajutorul altora atunci când este cazul şi când imi cer asta. Că m-am “dezbărat” de ajutorul dat fără să mi se ceară. Am înţeles că este inutil, că este o pierdere de timp, de energie, că n-are, de fapt, nicio valoare pentru cei pe care vrei să-i ajuţi.

–          Si atenţia asta, nu e şi ea tot iubire? Câtă atenţie îţi acorzi ţie şi timpului tău, pe care trebuie să-l foloseşti în atât de multe domenii, să-l împarţi în atâtea părţi?

–          Ba da, îmi acord atenţie, atât cât e posibil. Nu ştiu câtă. Poate cineva să evalueze câtă atenţie îsi acordă? Nu cred. Nici măcar nu e vorba de atenţie. E vorba de o altă viziune, de un alt mod de viaţă.

–          Corect! Şi-atunci? De unde îţi mai răsare ţie sentimentul de vinovăţie, mă rog?

–          Nu ştiu. Probabil este un reflex.

–          Şi mai probabil că apare doar atunci când te întâlneşti cu persoane sau circumstanţe care au legătură cu acel trecut în care nu ştiai să refuzi, când înţelepciunea era sacrificată pe altarul altruismului.

–          Aici s-ar putea să ai dreptate. Cred c-aşa e. Se refac tiparele şi apare sentimentul de vinovăţie doar în prezenţa trecutului.

–          E firesc. Trebuie să treacă mult timp şi multă distanţă să se aşeze între tine şi “tinele” de-atunci, să nu se mai reconecteze neuronii oglindă, să nu mai reflecte aceleaşi tipare şi legături.

–          Mă exasperează repetiţia asta! Mereu, mereu, acelaşi exerciţiu, aceeaşi întoarcere în buclă…

–          Păi, dacă aşa vrei tu!

–          Cum adică aşa vreau eu?

–          Aşa bine! Când vrei, vrei, când nu vrei, nu vrei. Tu ce vrei, de fapt?

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Cuvinte-Words, Dialogul de azi and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.