2 septembrie 2013

2 septembrie 2013

–          De ce eşti aşa de tristă?

–          Nici nu mai ştiu de ce. S-au adunat prea multe.

–          Spune-mi măcar un motiv.

–          N-aş şti să scot un motiv din toată ţesătura asta, din toată oala asta. Parcă e o ciorbă groasă, cu multe feluri de legume tocate mărunt.

–          Ha, ha, ha! Nu te supăra că râd, dar pe-asta n-am mai auzit-o, şi mi s-a părut chiar mişto. Să ai o oală de ciorbă deasă de motive ca să fii tristă… da’, ideea e că ştii, de fapt, că înăuntru sunt motivele, mărunte, multe, tocate şi totuşi nu atât de diverse. Poate că sunt doar morcovi, cartofi, ţelină, pătrunjel şi ceapă, tocate mărunt. Par multe, dar nu sunt. Se pot restrânge la câteva, la cinci legume intregi înainte de tocare, cinci motive înainte de disecare. Spune-mi doar unul.

–          Morcov.

–          Măi, tu nu eşti chiar aşa de tristă dacă încă mai ai simţul umorului! Tu eşti doar singură. Sau ai nevoie de un partener de vorbă. Hai, uite-mă! Sunt aici! Te-ascult!

–          M-asculţi aşa cum ascultă şi idioţii ăştia ce vrea poporul?

–          Hai, te rog! Acum nu te răzbuna pe mine doar pentru că n-ai cum să le-o spui lor.

–          Nu-nţelegi? Nu vezi că orice cuvânt, orice idée, orice încercare este imediat deturnată, răsucită, înţeleasă exact aşa cum tu n-ai vrea? Pe bune, chiar nu mai ştiu ce rost mai au toate. Ce rost mai are orice pe lumea asta!

–          Stai puţin, nu generaliza aşa, că ne pierdem printre legume şi din ciorbă facem piuree. Aş putea presupune că cel mai puternic motiv sau declanşatorul tristeţii tale a fost situaţia asta din ţară. Dar şi altă dată au fost situaţii poate la fel de urâte. Viaţa ta a continuat, ai putut să fii tu, să te bucuri de viaţă chiar şi după ce ai trecut prin tristeţea sau supărările alea.

–          Ştii, acum e diferit. Aici nu e vorba de enervare, de revoltă, de furie, ci de raţiune, de logică, de bun simţ, de o reacţie civică ce ar trebui să fie ceva firesc, nu extraordinar. De ce tragem în josul nămolos al mahalalei orice lumină, orice haină albă? Doar pentru că ne deranjează albul, ne deranjează strălucirea lui? Ce naiba, suntem chiar cu toţii orbi şi proşti?

–          Ştii povestea experimentului cu maimuţa bătută pentru că voia să urce pe scara în vârful căreia se afla o banană?

–          Nu.

–          Atunci să-ţi spun povestea. Într-o cuşcă sunt cinci maimuţe. Sunt acolo de ceva timp. Se cunosc. S-au obişnuit una cu alta, cu casa lor. Experimentatorii introduc în cuşcă o scară metalică în vârful căreia este prinsă o banană. Maimuţele se îndreaptă curioase spre scară, se-nvârt mai întâi pe lângă ea, adulmecă banana, iar una dintre ele îşi ia curaj şi-ncepe să suie. Brusc, pe a treia treaptă tălpile o ard şi-o-nţeapă – mici şocuri electrice pregătite cu grijă de cercetători. Maimuţa sare de pe scară, ţipă, încearcă să le explice suratelor ce-a trăit ea. Cu toate astea, una dintre ele se ambiţionează. “Nu se renunţă aşa uşor”, poate că-şi spune ea. Cine ştie, poate că ea e mai puternică, mai înţeleaptă! Se apropie de scară şi-ncepe să urce treptele în fugă, depăşindu-şi durerea provocată de curentul electric. Ajunge ea ceva mai sus decât surata ei, cam pe la jumătatea scării, când, simte pe spate şi câteva lovituri de băţ. Nu se lasă, mai urcă o treaptă, încercând să se apere de băţul experimentatorului. Aproape că ajunge sus, cu toate beţele pe spinare şi tot curentul electric din tălpi, dar, cuşca se deschide, o mână o apucă de gât şi-o scoate de-acolo. Suratele rămase în cuşcă vociferează, bârfesc, strigă la cercetători, vorbesc între ele până când obosesc, se liniştesc şi se aşează fiecare la locul ei. Se liniştiseră toate când, în locul maimuţei curajoase, este introdusă în casa lor o altă maimuţă, inocentă, ce nu avea habar de experienţa anterioară. Se uită ea la noul ei cămin, încearcă să facă cunoştinţă cu locatarele, speră să se înţeleagă bine, să o accepte şi pe ea, salută şefa, în fine, chestii de-astea de nou-venit. La un moment dat observă scara şi banana din vârful ei. Se-apropie şi dă să se urce, dar locatarele încep să ţipe, se reped la ea şi o trag de picioare, împiedicând-o să-şi continue urcuşul. Primeşte chiar şi câteva scatoalce zdravene de la şefă, se ghemuieşte într-un colţ şi rămâne gânditoare, neînţelegând nimic. Cercetătorii intervin: această maimuţă este lăsată in cuşcă, dar este scoasă maimuţa şefă şi înlocuită cu o maimuţă mult mai tânără. Maimuţa gânditoare, ce nu apucase să simtă nici curentul electric, nici beţele pe spinare, ci doar loviturile maimuţei-şefe este prima care o împiedică pe nou venita şi mai tânăra surată să se apropie de scară. Povestea se repetă şi se tot schimbă maimuţele, până când niciuna dintre maimuţele iniţiale nu mai există în cuşca experimentului. Doar informaţia rămâne şi se transmite mai departe. Scara nu mai este demult conectată la curent electric, căci nu mai este necesar. Nicio maimuţă nou introdusă în experiment nu va mai arăta curajul, pofta sau dorinţa de a se apropia de treptele scării în vârful căreia rămâne să troneze… banana. Iar eu am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea aşa!

–          Povestea asta ar trebui să mă doboare. Cred că mi-ar putea oferi motive chiar şi pentru sinucidere. Dar ştii ceva? M-a înfuriat!

–          Atunci, hai! Urcă scara şi ia banana! Că doar nu eşti maimuţă!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Cuvinte-Words, Dialogul de azi. Bookmark the permalink.