11 septembrie 2013

11 septembrie 2013

–          Azi e 11 septembrie.

–          Da, ştiu.

–          Ne-au uitat deja.

–          Aproape.

–          Nu facem nimic?

–          Privim.

–          Privim spre pământ şi revedem scena care este încă suficient de puternică pentru a o vedea chiar şi de-aici. Şi?

–          Şi ce?

–          Altceva nu facem? Chiar stăm aşa cu mâinile-n sân?

–          Ce-am putea face? Să ne consumăm energia încercând să ne conectăm cu rudele noastre, şi-acum tot incapabile să ne simtă? Să ne consumăm lumina pentru a intra în conexiune cu sufletele lor sau ale celor care s-au bucurat de acest sacrificiu? La ce bun?

–          Dar au trecut 12 ani pe Pământ! S-au întors în acelaşi loc, sunt în pragul unui alt mare sacrificiu. Oamenii nu ştiu. Trebuie să-i ajutăm cumva să afle.

–          Ţi-ai ieşit din minţi? Ce-ai făcut de te bântuie ideile astea? Iar ai fost în vizită?

–          Dar nu pot să stau aici, în linişte, ştiind ce urmează! Şi nu-nţeleg cum de tu poţi!

–          Dar, ce? Pe Pământ nu stau atâţia liniştiţi, fără să le pese, chiar refuzând să afle? Respingând orice le-ar putea deranja confortul? Noi am scăpat. Avem liniştea bine-meritată.

–          Ţi se pare că ai meritat liniştea asta doar pentru că ţi-ai sacrificat corpul şi viaţa pământeană?

–          Ei, asta-i bună! Fireşte că nu doar pentru asta. Dar spune-mi tu: ce crezi că am putea face de-aici? Că m-am săturat să tot încerc să mă conectez cu diverse minţi, mai mult sau mai puţin încuiate. Ne consumăm energia degeaba de atâta timp. Principiile sunt principii, legea e lege. Îţi dai seama pe câte planuri ar trebui intervenit pentru ca sufletele să se împuternicească în corpurile umane? Cu câte paliere ar trebui să se conecteze, cât de mulţi ar trebui să fie pentru a putea da cortina deoparte?

–          Hai să mai încercăm o dată! Te rog! Hai, poate reuşim să găsim pe careva, măcar unul cu oarece putere de influenţă. Hai să coborâm din nou. Cu siguranţă ne vom întâlni şi cu alţii ca noi.

–          Tu ai văzut ce porţi au construit în jurul planetei? Ai văzut oglinzile alea? Crezi că vom mai putea trece aşa uşor prin câmpuri? N-ai văzut că aproape ne-au uitat şi familiile noastre? Nici măcar cu minţile lor nu ne mai putem crea culoare de călătorie.

–          Eu am găsit unul. E-adevărat, nu dintre cei care m-au cunoscut ca om. Dar am găsit o platformă suficient de pregătită. Dacă ai vrea, cred că ţi-ai găsi şi tu una.

–          M-ai înnebunit! Bine, fie! Dar asta e pentru ultima oară!

–          Cine ştie, poate chiar aşa va fi! Ultima dată când vom merge pe Pământ ca spirite eliberate.

–          Ce vrei să spui? Sper că nu te gândeşti să râmâi pe-acolo?

–          Nu neapărat. Dar şi aici, în eternitatea asta, ce fac? Stau neputincios şi liniştit. Poate avem şansa să ne adunăm cumva, cu alţii, să mai schimbăm puţin atmosfera.

–          Eşti nebun! Vrei să-ţi sară toate palierele în cap? Tu nu vezi că le convine tuturor?

–          Nu-i chiar aşa. Sunt destul de mulţi ca mine. Dacă nu de-aici, atunci de unde să pornească totul? Şi-n şomajul ăsta tehnic, mie chiar nu-mi place să mai stau.

–          Foarte bine! Treaba ta! Du-te! Mie îmi convine aici.

–          Precum în Cer, aşa şi pe Pământ, ai uitat?

–          Nu, n-am uitat! Pământul m-a uitat pe mine.

–          Sau tu nu mai ai urechi s-auzi strigătele lui.

–          Şi crezi că vom face noi vreo schimbare, că are vreo importanţă?

–          Cred!

–          Bine! Dar dacă nu iese bine, te voi căuta în tot spaţiul, să ţii minte!

–          Ţin! Hai odată! Eu m-am setat pe România. Hai să-ţi găsesti şi tu un culoar, că ai de unde alege, sunt multe!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.