17 septembrie 2013

17 septembrie 2013

–          Oboseala e mai uşor de dus atunci când tot ceea ce faci, multele lucruri pe care le faci sunt făcute din iubire, cu iubire, când munca are cu adevărat un sens, nu doar ca să câştigi bani.

–          Da, dar trebuie să te şi odihneşti. Trebuie să ai grijă de corpul tău pentru a putea face în continuare ceea ce faci.

–          O să mă odihnesc, stai liniştită! Mă hrăneşte însufleţirea, entuziasmul pe care îl trăiesc pentru foarte multe din lucrurile pe care le fac. Din păcate sunt şi momente în care uit să mă conectez cu Dumnezeu, să­-l rog să fie cu mine, în mine, să meargă înaintea mea. Şi-atunci mă simt obosită, bineînţeles. Atunci mă decuplez, deci e firesc. Şi pentru asta ne trebuie exerciţiu, antrenament, deşi pare ciudat, nu-i aşa? În loc să vrem să ne fie mai uşor, ne încăpăţânăm să facem totul singuri, după puterile corpului, după mintea noastră, uitând că ne limităm în putere, în capacităţi… Ne autolimităm delimitându-ne de energia şi puterea lui Dumnezeu şi-aşa rămânem un eu disperat aflat în luptă cu viaţa.

–          Ba ne mai şi încrâncenăm să facem tot felul de chestii, trecem peste unele obstacole care poate că ne-au fost puse tocmai pentru a ne împiedica să greşim! Neavând capacitatea de a vedea marele plan,  de a vedea viitorul şi efectele unor acţiuni sau ale unor hotărâri luate în prezent sau în trecut, ne plângem ulterior că e viaţa grea sau destinul  ne e potrivnic. Ambiţia de a depăşi orice obstacol devine, într-un fel, un masochism.

–          Asta ni se trage din felul în care am învăţat să avem ambiţie, să avem tărie şi prin orice mijloace să ne realizăm scopul. Una e ambiţia, alta e voinţa. Ambiţia, după mine, este ca o pereche de ochelari de cal, un cal ce a fost învăţat să alerge la curse.  El trebuie să întreacă alţi cai, chiar dacă nu îi vede. Dar dacă pui calul ăsta singur, pe aceeaşi pistă de alergare, şi tragi semnalul de pornire, el va alerga la fel de mult şi de bine chiar dacă nu mai are alţi fraţi cu care să fie în competiţie. Şi asta pentru că aşa a învăţat, s-a stabilit un fel de reflex după multele ore de antrenament şi multele curse la care a participat. Ambiţia se deprinde şi ea şi ajunge un reflex. E tare greu să ne schimbăm reflexele de felul ăsta, reflexe în atitudinile şi mai ales în raţionamentele noastre. Asta se vede foarte uşor în automatismele din limbajul unui om. Cu cât este mai şabloid, cu-atât este mai orb şi nefericit.

–          Mi se pare că este şi o lipsă de inteligenţă. Cred că şi inteligenţa se află în aceeaşi situaţie: se creşte, se educă, se dezvoltă. Dorinţa de a afla lucruri noi, măcar în domeniul profesional în care te învârţi, nevoia de a şti mai mult, de a înţelege mai bine te împing spre o continuă dezvoltare şi în acelaşi timp şi o schimbare de perspectivă. Inteligenţa presupune şi adaptabilitate şi deschidere, o minte deschisa şi atentă. Dar dacă te culci pe-o ureche că ţi s-a spus şi ai avut dovezi că eşti inteligent, de ce să te mai munceşti în continuare? Aici intervine acea comoditate a omului. Dacă-i e bine şi confortabil, tinde să nu mai facă nimic în plus, vrea să păstreze ceea ce are, să rămână în aceeaşi situaţie care i-a dovedit că e bine. Cred că de-asta vine pulsaţia şi te mai doboară din când în când, ca să nu rămâi nemişcat.

–          Până la urmă¸toate trec, vin, pleacă, nimic nu poate sta pe loc, nimic nu poate rămâne exact aşa cum este într-o clipă. Iar ceea ce rămâne este experienţa acumulată de suflet. Exact cu asta plecăm din viaţă, cu nimic altceva.

–          Da. Păcat că nu se ştiu poveştile astea, că nu este încă permis omului să înţeleagă ce înseamnă viaţa lui, această experienţă pe Pământ. Deşi există mărturii destule şi din ce în ce mai multe despre mari spirite care încă din timpul vieţii au spus celor care-i urmau să nu fie trişti la plecarea lor din corp, căci mult mai mult vor putea ajuta din afara corpului ce limitează. Şi chiar se întâmplă  o mulţime de miracole, dar omul tot nu înţelege că spiritul este important, că spiritul poate cunoaşte, poate ajuta. Adică nu leagă lucrurile între ele. Dacă un alt spirit care a locuit un alt corp îl poate ajuta pe omul viu, atunci omul viu de ce nu se conectează şi nu cere ajutorul spiritului său, spiritului care-i locuieşte corpul?

–          Poate şi pentru că există aceste ierarhii, această credinţă că există spirite mari şi spirite mici, spirite vechi şi spirite mai noi. In general suntem invăţaţi că suntem mici şi păcătosi şi, pentru că suntem aşa, avem nevoie de alţii care să ne ajute să-l găsim pe Dumnezeu.

–           Şi-atunci şi Dumnezeu este înţeles la fel, mai capabil sau mai puţin capabil să ajute, mai înţelept sau mai puţin înţelept !

–          Cu siguranţă.  Se mai adaugă la asta şi marea distanţă dintre om şi dumnezeu. Cu cât mai departe, cu-atât nevoia de intermediari care să-ţi traducă înţelepciunea pe care tu nu ai cum s-o auzi din cauza distanţei.

–          Of! Cât îl mânjesc oamenii pe Dumnezeu cu toate gândirile şi credinţele astea ale lor!

–          Dumnezeu cel adevărat şi viu rămâne ascuns de pietrele gândirii umane, în spatele ţesăturii gândurilor. Cine vrea să­-l găsească, e musai să treacă dincolo de păienjenişul ăsta.

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s