25 septembrie 2013

25 septembrie 2013

–          Hei, bună ziua! Ce surpriză! Ne-am întâlnit din nou!…

–          Bună ziua. O fi având universul vreun plan de ne-am reîntâlnit aşa repede.

–          Ce vreţi să spuneţi, că ne-am fi reîntâlnit oricum?

–          Probabil.

–          Mă bucur sincer, că vă reîntâlnesc. Mi s-a părut foarte interesant tot ce mi-aţi spus data trecută şi chiar m-aţi pus pe gânduri.

–          Şi cum staţi pe ele? Vă e confortabil?

–          Hahhaa… N-aş putea spune că mi-e chiar confortabil. Mai ales cu intrebarea aceea pe care mi-aţi pus-o, nu prea am avut cum s-o uit. Deşi, sincer, m-am străduit.

–          Îmi pare rău, dar eu nu reţin ce v-am spus. Nu pot tine minte, pentru că mintea este doar o platformă de exprimare temporară. Şi dacă aş reţine de la fiecare întâlnire, cu fiecare om, tot n-aş putea să-mi amintesc decât dacă mă ajutaţi.

–          Păi, mi-aţi spus să mă întreb chiar asta, cu mintea. Dacă mintea este cea care formulează ideile, gândurile, ce face ea când nu gândim. Asta m-a determinat să fiu atentă, să caut asemenea momente în care n-am niciun gând.

–          Şi, aţi găsit?

–          Am găsit momente, scurte, în care observam lucruri, spaţii, pe stradă, de exemplu, când mergeam. Mi s-a întâmplat să mă simt pierdută. Poate eram obosită şi mintea se relaxa, avea nevoie de-o pauză.

–          Dar sesizaţi oamenii sau vă loveaţi de ei?

–          Ah, nu mă loveam. Aveam o senzaţie că parcă totul este în siguranţă, că pot merge liniştită, că există cineva sau ceva care veghează. Durează mult mai mult până explic eu senzaţia, starea asta, dar în realitate a durat extrem de puţin.

–          Până când aţi devenit atentă că nu eraţi atentă.

–          Da, cam aşa ceva.

–          Foarte bine. Şi când vă trezeaţi că nu eraţi cu mintea la mersul pe stradă, care era reacţia?

–          Eram, mai degrabă,  puţin speriată. Nefiind atentă, cine ştie ce se putea întâmpla.

–          Că doar nu mai eraţi in control, nu-i asa?

–          Da. Dar îmi trecea repede teama şi-apoi parca aveam un uşor sentiment de bucurie. Parcă eram ca un copil care făcuse o prostie dar nu fusese prins şi se bucura în taină.

–          Cine se bucura atunci? Nu tot mintea?

–          M-aţi încurcat! Nu pot să răspund afirmativ, deşi logica îmi spune c-aşa ar trebui să fie, că doar nu există altceva care să emită gânduri în afara minţii. Şi totuşi, n-am siguranţa să fac această afirmaţie. Ciudat!

–          Nu-i aşa că e ciudat?… oare cine mai poate gândi, cine mai emite gânduri în capul nostru? Cu-atât mai mult cu cât ele par ghiduşe şi apropiate de vârsta copilăriei?

–          Vreţi să-mi spuneţi că există cu-adevărat acel copil interior? Şi că ne mai şi vorbeşte cumva, din când în când?

–          A nu se confunda cu amintirea copilului ce aţi fost! Este o mare diferenţă între copilul ce-aţi fost şi amintirile, trăirile lui, şi copilul acesta de care vă spun eu. Acesta este o expresie a sufletului. Şi-ntotdeauna este dispus la joacă, la bucurie, la experienţe. Este temerar, curajos, gata să cunoască lumea. Ceea ce se poate spune despre aproximativ orice corp-minte de copil. Dialogul interior, şi chiar şi cel exterior pe care îl au copiii începând cu primele sunete pe care le pot emite, adică, de foarte mici, persistă până în jurul vârstei de 5 ani. Poate şi mai puţin, căci odată aruncaţi în vâltoarea interacţiunilor cu alţi copii, la grădiniţă, odată cu impunerea procesului de memorare, nu mai este prea multă energie pentru a permite vocii sufletului să dialogheze cu raţiunea în formare a copilului. Sunt prea multe de învăţat pe dinafară. Poezii, cântece, cuvinte, iar treaba asta cu aranjarea cuvintelor în alveolele lor chiar consumă multă energie şi mult timp.

–          Să ştiţi că întotdeauna am fost fascinată de chestia asta cu limbajul, cum învăţăm noi, toţi locuitorii unei ţări, aceleaşi cuvinte care desemnează aceleaşi obiecte astfel încât să ne putem înţelege. Dar când vine vorba despre stări, despre abstracţiuni, nu prea mai este la fel.

–          Cum definiţi, de exemplu, frumosul?

–          Exact! Despre asta spuneam, că aici nu prea mai suntem în acord. Ce-mi place mie, ce consider eu a fi frumos, altul poate consideră urât sau nu neapărat frumos. De ce oare suntem atât de diferiţi in privinţa definirii şi a identificării iubirii sau a frumosului?

–          A emoţiilor, prin urmare. Dar cine ne învaţă pe noi o emoţie, cine ne explică şi cum ne explică teama sau iubirea?

–          Cred că părinţii. Când ne spun că ne iubesc şi ne iau în braţe, noi asociem cuvintele cu  ceea ce simţim în clipa aceea. Alăturăm cuvintele pe care incă nu le putem pronunta, cu starea, cu  ce simţim. Dar sunetele  se inregistrează in auzul nostru, in creierul nostru. Şi dacă cuvintele sunt “te iubesc, puiul mamei”, vom învăţa că aceea este iubirea, ceea ce trăim atunci. Mai târziu vom recunoaşte că ceea ce simţim in noi este cam acelasi lucru cu reacţia pe care am avut-o cândva in momentul imbraţisării mamei. Nu ştiu, zic si eu. Cred că aşa se lipeşte acest tip de cuvinte în mintea noastră.

–          Numai că nu avem toţi aceiaşi părinţi, aceeaşi mamă. Şi asta inseamnă că fiecare va aştepta să recunoască iubirea in viaţa sa de mai târziu având ca suport şi termen de comparaţie ceea ce s-a întipărit în mintea sa încă din copilărie. Bravo! Îmi place cum gândiţi!

–          Vă mulţumesc.

–          Nu aveţi pentru ce-mi mulţumi. Dar, să vă fie cu folos.

–          Chiar că-mi este. De fapt, dacă mă gândesc bine, niciodată n-am exprimat ideile acestea în cuvinte până acum. Dumneavoastră m-aţi determinat să le scot din mine, să le exprim! Aveţi acest talent, de-a face omul să-şi găsească înţelesurile singur.

–          Vă mulţumesc. Nu ştiu dacă este un talent. Dar dacă aşa consideraţi, poate că aşa este. Oricum, şi cel puţin pentru dumneavoastră, în ochii dumneavoastră eu sunt talentată. Mi-aţi descoperit un talent! Vă mulţumesc!

–          Nu, eu trebuie să vă mulţumesc! Nici nu-mi vine să mă despart de dumneavoastră. Sper să nu mă înţelegeţi greşit, dar n-am putea să ne mai întâlnim? Aţi putea să-mi mai acordaţi din timpul dumneavoastră?

–          Dacă aşa vrea Universul, dacă este necesar, cu siguranţă ne vom mai întâlni. Nu există întâmplare. Există doar potrivire. Şi necesitate. Veţi şti unde să mă găsiţi atunci când veţi avea nevoie de vreme ce ne-a fost dat să ne intâlnim cel puţin de aceste două dăţi.

–          Sunteţi sigură?

–          Da.

–          Nu pot decât să-ncerc să am incredere în dumneavoastră, deşi mă tem să nu vă pierd.

–          Teama ne pierde. Renunţaţi la teamă. Renunţaţi să mai folosiţi cuvântul şi tot universul ce se ascunde în spatele cuvântului teamă. Scoateţi-l din vocabular.

–          Cum? Şi dacă simt teamă, cu ce să inlocuiesc? Cum să definesc starea?

–          Să spunem cu… nesiguranţă.

–          Teamă-nesiguranţă… nesiguranţă… Vai! Da! Aveţi dreptate! De fapt, în spatele stării se află lipsa de siguranţă în faţa unui lucru sau a unei situaţii.

–          Şi se mai află şi lipsa încrederii că puteţi face faţă necunoscutului şi neprevăzutului, celor ieşite din “prevăzut”, adică preştiut, pre-experimentat.

–          Da… iar aveţi dreptate!

–          E logică.

–          Extraordinar! Da, până la urmă este vorba despre logică! Şi ne credem deştepţi, inteligenţi, raţionali… Oare pe unde ne scapă logica aceasta? Când o pierdem?

–          Când invăţăm că trebuie să invăţăm pe dinafară prin repetiţie.

–          Iar mi-aţi dat de lucru!

–          Spor! La revedere!

–          Vă mulţumesc! La sigură revedere!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

One Response to 25 septembrie 2013

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s