02 octombrie 2013

02 octombrie 2013

–          Ştii ceva? M-am săturat! M-am săturat să cred că are vreun rost. Că strădania mea de a evolua spiritual are vreo importanţă. M-am săturat de nefericire. De lipsuri, de singurătate, de frigul ăsta dintre oameni.

–          Ai opţiunea să te duci în cealaltă parte care există în acest moment pentru că îi dai tu viaţă şi putere.

–          Cum adică?

–          Dacă tu ştii, gândeşti că eşti nefericită, înseamnă că există un alt câmp, o altă zonă în care ai putea fi fericită, corect?

–          Da, sunt convinsă că oamenii pot să fie şi au dreptul să fie fericiţi.

–          N-aş intra acum în definirea fericirii, căci n-am mai termina, dar te întreb: cine stabileşte dacă tu eşti sau nu eşti fericită?

–          Eu, bineînţeles! Cine ar putea şti mai bine ca mine?

–          Şi acest “eu” care acum s-a răzvrătit şi a obosit să mai fie ignorat, cerându-şi dreptul la fericire, implicit la existenţă, acest eu este sufletul şi corpul tău laolaltă?

–          Eu aşa cred.

–          Bun, dacă sufletul şi corpul tău, adică şi gândirea ta, trăiesc această criză, ce îi împiedică să fie fericiţi, de fapt?

–          Păi, nu ştiu. Adică, atâta vreme cât nu simt fericirea, nu trăiesc acea senzaţie de fericire, atâta vreme cât mă învârt într-o lume nefericită, urâtă, rea, egoistă, crudă, câtă vreme toţi sunt aşa, şi eu nu-i mai suport, înseamnă că eu sunt o anomalie. O excepţie pentru care este firesc să se simtă nefericită, pentru că ea este împotriva curentului general, împotriva lumii. Şi sincer, nu cred că lumea asta, aşa cum este ea, mai are vreo şansă să se facă bună.

–          Să sperăm că Dumnezeu nu gândeşte ca tine. Dar, să revin la întrebare şi s-o reformulez. Dacă ştii cum este să fii fericită, şi acum nu eşti fericită, atunci înseamnă că până acum ţi-ai impus un anumit mod de a fi , de a trăi, altfel decât lumea, impotriva lumii, într-o manieră masochistă, să spunem, iar acum vrei să renunţi la acel mod pentru a fi şi tu fericită şi în rând cu lumea?

–          M-ai ameţit. Nu asta spuneam. Spuneam că m-am săturat să fiu eu bună şi iubitoare şi să mă lovesc de zidurile dimprejur. Eu n-am pus ziduri, eu am rămas cu uşile deschise.

–          Şi a-nceput să te tragă curentul?

–          Mă ironizezi?

–          Nu! Nici pe departe. Era o glumă. Proastă, după reacţia ta. Dar tot nu-mi iese din minte felul în care conectezi tu lucrurile. Deci, tu te-ai străduit să fii bună, o perioadă de timp. Pe termen lung însă, ai obosit. Te-ai săturat să mai fii bună. Te-ai săturat să mai crezi în iubire, să crezi atât de mult încât să nu mai existe altă realitate în jurul tău. Şi-atunci, evident, nu mai are rost să te mai străduieşti. Cu asta sunt de acord. Orice strădanie, orice efort, are o limită. Dacă nu s-ar strădui copilul să se ridice în două picioare, după modelul pe care îl vede în jur, la părinţi, dacă n-ar cădea pentru a se ridica, din nou, şi din nou, ai fi ajuns să stai acum în două picioare?

–          Modelul ăsta este oricum în tiparele ADN-ului. Mai devreme sau mai târziu tot m-aş fi ridicat.

–          În tiparul ADN-ului uman se regăsesc informaţiile existenţei formei şoarece. Într-o proporţie covârşitoare omul se aseamănă cu şoarecele. De-aceea se şi fac atâtea teste pe şoareci. Mai devreme sau mai târziu poate că manifestăm şi aspectul ăsta. Ce zici? Cum ar fi să-ţi cauţi casă prin subteran? Nu te ironizez! Of! Iartă-mă! Nu ştiu de ce, dar îmi tot răsar glumele astea proaste în minte.

–          Acum chiar că sunt tristă. Chiar depresiv de tristă.

–          Chestia asta cu depresivul este tot o modă. A fost inventată ca să se poată vinde nişte medicamente. Dacă vrei să explici depresia prin dezechilibrul mineralelor, vitaminelor, fierului şi al altor elemente necesare bunei desfăşurări a uzinei denumite organismul uman, vin psihologii şi-ţi spun că eşti incult, că stările emoţionale grave şi subconştientul ce reţine tot felul de traume, le înăbuşă ca să poată supravieţui în continuare,etc. aceasta este cauza depresiei.  Că depresia este boala secolului XXI, că nu se poate trata oricum, ci printr-un mod complex, o interacţiune intre psiholog, psihiatru şi generalist şi, bineînţeles, că tot e la modă şi au ajuns să recunoască şi ei că există spirit, suflet, că mai e ceva care există în afara scoarţei cerebrale, se adaugă şi puţină meditaţie,regresie, pase energetice şi ce-or mai fi învăţat fiecare. Dar depresia este unul dintre efectele acestei poziţionalităţi a eului. Eul căruia nu-i convine ce vede, nu-i convine viaţa pe care o duce, vrea altceva şi nu vede, pentru că nu poate vedea, cum ar putea deveni posibilă îndeplinirea dorinţei sale. Depresia este o manifestare a trufiei, până la urmă. Nu deprimarea. Să facem o diferenţă! Deprimarea este des întâlnită, este o reacţie temporară, ca şi veselia.

–          Dar de mai lungă durată decât veselia.

–          Da, că de râs te pot durea fălcile, dar de depresie mai rar.

–          Adică vrei să mă faci să cred că eu trec doar printr-o deprimare temporară, că toate gândurile astea există acum din cauza deprimării şi că dincolo de starea asta, de-acum, are sens să continui să fiu aşa cum cred eu, cum mă simt eu însămi?

–          Ei, iată! Evrika! Acum ai venit acasă. Dacă tu te simţi tu însăţi atunci când eşti bună şi iubitoare, de ce te-ai nega? Doar ca să vezi cum stă treaba şi-n partea cealaltă? Logica ne învaţă să verificăm un adevăr prin negare, e-adevărat. Dacă asta îţi trebuie acum, ok, mergi mai departe. Deşi, cred eu că logica aplicată în situaţia asta este uşor cam prea dureroasă. Dar dacă tu te simţi tu însăţi aşa, bună, caldă, iubitoare, pe cine ai vrea să descoperi la celălalt capăt al propoziţiei? Tu eşti aşa şi-atunci eşti în pace şi în fericire cu tine, cu viaţa ta. Dacă vrei să fii altfel decât tine, vei depune un efort care, pe lângă faptul că îţi consumă energia, s-ar putea să-ţi marcheze corpul destul de urât. Există răni care lasă cicatrici.

–          Nu mai ştiu exact de unde am pornit, dar în ceaţa asta întrevăd totuşi o lumină şi parcă îmi zumzăie sufletul a bucurie.

–          Fugi! Aleargă cu el după fluturi, dar nu-i prinde, lasă-i să zboare liberi, că şi-aşa au o viaţă scurtă!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

2 Responses to 02 octombrie 2013

  1. ceddy7 says:

    O injectie foarte buna! La mai multe asemenea postari!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s