12 octombrie 2013

12 octombrie 2013

–          Ziceai că-ntotdeauna trebuie să te uiţi cu atenţie la oamenii din preajma ta, la familie şi la prieteni,  că ei îţi pot da cele mai preţioase informaţii despre tine şi despre scenariul pe care ţi l-ai ales pentru viaţa asta.

–          Da. Întotdeauna poţi să înţelegi multe privindu-i cu atenţie şi imparţialitate. Dar cum imparţialitatea sau obiectivitatea sunt greu de conceput, d-apăi de realizat atunci când ţii la un prieten sau la un frate, când eşti implicat emoţional şi biologic, eşti cam orb. Ca să devii conştient de ce ai de făcut vin alte oglinzi în viaţa ta: iubitele. Persoanele de care te îndrăgosteşti sunt învăţătorii cei mai importanţi, ca şi persoanele care te urăsc sau te invidiază, cele care te denigrează sau te neagă.

–          Cred c-aşa e, că dacă mă gândesc bine ne îndrăgostim de cineva care urmează să ne dea o mare lecţie, mai devreme sau mai târziu. Cel puţin mie aşa mi s-a tot întâmplat.

–          Este destul de complex şi greu de explicat. Ai timp?

–          Da, azi nu mă grăbesc, că e sâmbătă.

–          Bine. Nu ştiu cu ce să încep… Oricum nu vom putea acoperi nici un sfert din subiectul ăsta, dar… Ştii, sunt mai multe feluri de îndrăgostire. Îndrăgostirea recunoscută in general drept îndrăgostire este un semnal că te-ai întâlnit cu unul din sufletele pe care le cunoşti de dinaintea venirii în corpul ăsta, este recunoaşterea la nivel de suflet. Dragostea este karmică. Iubirea este o alegere liberă. Dragostea leagă, iubirea eliberează. Dacă dragostea este urmată de iubire, atunci este posibil ca lecţia să fie comună, să existe creşteri pentru amândoi partenerii, chiar dacă, pe ici pe colo îşi servesc unul altuia tot felul de lecţii. Dar nu vor fi lecţii grave, dureroase, nu vor provoca răni profunde care să facă imposibilă continuarea relaţiei. Dacă dragostea este doar un foc, e clar că va curăţa, va mistui, că va lăsa răni şi suferinţe dar şi, bineînţeles, ocazia pentru repararea şi continuarea lecţiei în alt context, în altă relaţie.

–          Şi cum poţi să faci diferenţa între dragoste şi iubire? Adică, la început, când cunoşti pe cineva care te atrage, care-ţi place din prima clipă, aia nu e îndrăgostire?

–          Ba da. Îndrăgostirea oarbă, din prima clipă, atunci când te îndrăgosteşti instantaneu, fără să ştii de ce, fără să înţelegi de ce sau de cine, acolo este clar glasul sufletului. Şi-acolo se petrece rezonanţa spirituală. Are legătură mai degrabă cu evoluţia spirituală decât cu lumea materială. Felul ăsta de îndrăgostire este semnul recunoaşterii sufletelor. Când intervine mintea şi-ţi dă ea motive, îţi explică ea de ce îţi place persoana, “pentru că”, aia nu mai este îndrăgostire, este păcăleală. Autosugestie şi proiecţia aşteptărilor tale. Dacă apare cineva care îţi aduce ce-ai cerut, ce-ai visat, atunci cu siguranţă acea persoană îţi va servi o importantă lecţie. Ştii cum e, nu cere, că s-ar putea să primeşti. Şi singur ţi-ai cerut-o. Asta nu face parte din planul iniţial al sufletului. A ajuns să fie o opţiune pentru că mintea nu s-a lăsat şi sufletul n-a avut putere şi suficientă înţelepciune ca să convingă mintea. O asemenea relaţie are foarte mici şanse să se transforme în iubire autentică. Va rămâne o dragoste trăită în fel şi chip, mai degrabă împinsă în abisul unor suferinţe mari, cu urme grave. Este destul de simplu să te laşi amăgit de minte, de fapt să fii atras de propriile dorinţe şi aşteptări. Pentru că acea persoană joacă rolul oglindirii, ea va oglindi cu siguranţă toate acele lucruri pe care le-ai visat, pe care le doreşti, uneori va oglindi chiar şi cele mai adânci secrete ale tale, lucrurile pe care nu le-ai spus nimănui. Că doar asta face o oglindă, nu? Bineînţeles că asta îţi va spori şi mai mult atracţia la nivel mental, vei fi uluit de cum prezintă tainele tale, vei fi uluit de sincronicităţi, de deşteptăciunea partenerei, vei începe s-o admiri şi-atunci creierul va angaja întreg arsenalul endocrin şi, în scurt timp, vei începe să şi simţi.

–          Păi, da! Şi când simţi, când simţi că de-abia aştepţi să te întâlneşti din nou, când nu te mai poţi concentra la nimic, când toată mintea ta este răsucită în jurul iubitei, atunci nu e iubire autentică?

–          Simţirea asta determinată de minte, de reacţiile chimice, hormonale şi neuronale este cea mai urâtă treabă. Ea amestecă într-un aşa hal lucrurile, că nu vei mai putea face diferenţa, iţi vei pierde discernământul pe loc. Corpul şi chimia lui revoluţionară  domină inclusiv raţiunea. După aceea vei fi doar un dansator în jocul ielelor, un jucător la ruleta rusească. Îţi vei plăti karma aşa cum meriţi.

–          Nu-nţeleg! Ai zis că dacă te îndrăgosteşti  la prima vedere este clar că sufletele se cunosc.

–          Da, cu siguranţă. Multe suflete se cunosc. Doar nu-ţi imaginezi că poţi să ai o relaţie de prietenie cu cineva fără să vă fi cunoscut dinainte! Normal că sufletele se adună, se atrag, îşi scriu scenariile şi-şi stabilesc rolurile de jucat dinainte. Şi uneori se întâmplă să fie nevoie să joace chiar roluri negative în experienţa sufletelor prietene sau partenere. Roluri care implică o lecţie dureroasă, o sfâşiere, o trădare… Dar nu ne îndrăgostim de orice suflet prieten. Putem să ţinem foarte mult, adică să iubim un prieten toată viaţa. Acea iubire cuprinzătoare, care îl acceptă aşa cum este, care îl sprijină, îi sare în ajutor, îi spune adevărul, acea prietenie autentică nu implică îndrăgostirea. Pe aceia îi iubeşti, pur şi simplu. De cele mai multe ori când ne îndrăgostim avem de învăţat ceva, ceva ce n-am învăţat până acum, avem de trecut printr-o transformare sau avem de reparat ceva ce-am făcut înainte ori trebuie să ne deschidem mintea pentru a evolua  într-o direcţie înspre care nu ne-am fi îndreptat singuri nici în ruptul capului. Poate chiar pentru a ne descoperi sufletul, şi asta poate fi o cauză. Pentru a face un salt din paradigma in care te scalzi liniştit şi cu plăcere, e nevoie de efort. Nu-ţi vine prea uşor, şi-atunci eşti ajutat. Ţi se trimite cineva de care să te îndrăgosteşti, care te scoate din apele tale, te scoate din rutină, din obişnuit, te angajează şi îţi angajează corpul într-o puternică mobilizare transformatoare şi bulversantă. Nu mai apuci să sesizezi când ai pierdut controlul. Vorbesc de controlul asupra propriei gândiri, care gândire blochează înţelepciunea sufletului. Şi chiar această gândire trebuie să se schimbe. Când e vorba de o schimbare dramatică, gândirea, de obicei foarte tradiţionalistă şi refractară la schimbare, va fi scoasă din contextul obişnuit printr-o asemenea intervenţie. Creierul inundat de endorfine determină alte reacţii în reţelele neuronale, receptorii simţurilor devin mult mai sensibili şi astfel ţi se creează un context, un cadru în care, pentru câteva clipe, se obţine imponderabilitatea. În esenţă, atunci se produce schimbarea necesară. Restul sunt cuvinte şi detalii în care ne pierdem. Dacă identifici clipa în care s-a schimbat ceva în tine, acolo te poţi opri. Dacă nu mai sunt şi alte motive pentru care sunteţi atraşi unul de altul, dacă nu mai sunt şi alte lecţii, jocul se poate încheia. Dacă nu-l închei, pentru că deh, noi suntem mereu puşi pe a avea mai mult, atunci este posibil să poţi identifica şi clipa in care iubita ta s-ar putea să înceapă să arate alte calităţi, cu care poate că nu mai rezonezi.

–          Am văzut multe cupluri în care partenerii s-au iubit mult, au fost cu-adevărat îndrăgostiţi unul de altul, şi după ce s-au căsătorit, la nici doi ani, au început să-şi arunce vorbe urâte, să nu se mai suporte, să nu mai recunoască cele ce i-au atras la soţie sau la soţ înainte de căsătorie, ajung să vrea să se despartă, să nu mai poată face asta pentru că intre timp a intervenit şi un copil… cum explici chestia asta, că e foarte des întâlnită!

–          Căsătoria este cu adevărat una din căile spre mântuire, pe lângă mucenicie şi călugărie. Căsătoria este un angajament. Orice angajament presupune îndatoriri. Căsătoria înseamnă să trudeşti şi să înduri şi să mergi înainte pe aceeaşi cale, păstrându-ţi credinţa şi iubirea, nu singur, ci împreună cu logodnica ta de braţ şi la pas, într-un parteneriat ce are la bază respectul şi credinţa în iubire. Să treci prin toate agoniile cu putinţă, tot aşa cum şi un călugăr, cu-atât mai mult unul pustnic, trebuie să treacă. Suferinţele fizice prin care trece un mucenic, adică acela care mai degrabă se lasă ars pe rug decât să-şi nege credinţa şi implicit libertatea de a crede, se regăsesc cumva şi-n celelalte căi. În toate cazurile, transcenderea nivelului acestui corp este de obţinut. Cum poţi transcende şi transforma corpul acesta dacă nu prin focul interior sau chiar exterior? Căsătoria poate că reuneşte părţi din celelalte căi, de-aceea este cea mai grea. Iar în căsătorie nu ar trebui să se avânte cei doar îndrăgostiţi. Mai înainte de orice oamenii ar trebui să-şi probeze prietenia. Prieteni foarte buni ar trebui să fie, apoi să-mpărtăşească potrivirea corpurilor şi a idealurilor. Dacă sunt prieteni, sufletele sunt şi ele prietene, şi corpurile se vor susţine toată viaţa. Dacă nu se potrivesc corpurile, înseamnă că au alt fel de a atinge desăvârşirea, nu prin uniunea sacră. Dacă au idealuri comune, se vor sprijini unul pe altul. Dar dacă soţii nu cresc împreună, dacă se iscă diferenţe prea mari între ei, atunci nu mai au cum să rămână împreună. Cât de împreună poţi fi cu cineva care se află pe aceeaşi scară, dar cu patru trepte mai sus? De la înălţimea aceea ea vede altceva decât poţi vedea tu. Şi-atunci e foarte dificil. Dacă trăsăturile, calităţile pe care le-au admirat înainte de căsătorie au pălit sau doar nu le mai observă vreunul dintre parteneri, atunci este posibil ca cel care le sesizează absenţa să fie cel care trebuie să dezvolte acea calitate. De obicei suntem atraşi de persoane care au ceea ce noi nu avem, care manifestă deschis ceea ce noi nu putem, ne e frică sau nu vrem să manifestăm. Oglindirea asta este un proces continuu şi reversibil. Adică, aceeaşi temă poate să fie oglindită când de unul, când de celălalt. E clar c-atunci amândoi au de învăţat acelaşi lucru.

–          Păi, şi cei care se căsătoresc din interes sau pentru că îi impinge familia?

–          Aceea nu este căsătorie, ci afacere. Un contract, nu un angajament. Când oamenii se căsătoresc doar pentru că îi impinge societatea sau familia sau legea, sau pentru că este convenabil şi serveşte intereselor minţii lor, ei ar trebui să se trateze ca parteneri de afacere. Afacerea nu este o cale spre mântuire.

–          Bun, şi când oamenii ajung să nu se mai suporte, când se ajunge la violenţe şi la ură, la dispreţ şi răzbunare, ce-nseamnă, ce fel de căsătorie e aia? De ce s-au adunat sufletele alea?

–          Ca să poată depăşi proasta relaţie dintre ele, să ajungă să se iubească, să se respecte şi să colaboreze. Dar asta e foarte rar. De cele mai multe ori oamenii ajung la asemenea situaţii, nu sufletele. Sufletele lor sunt doar incapabile în faţa minţii, a educaţiei primite, a tradiţiei. Sufletele se ascund şi lasă corpurile şi minţile lor să se bată între ele. Dacă oamenii ar pune cu adevărat mâna pe sufletele lor, dacă ar ţine cont de sufletele ce sunt, nu ar prea avea motive să trăiască asemenea experienţe. Dar sunt şi situaţii in care, deşi sufletul a dat semnale minţii, mintea a refuzat să le asculte. Sunt situaţii în care dacă şi-au terminat treaba ce-au avut-o împreună, ar trebui să se desprindă şi să meargă fiecare pe drumul său, mai departe. Aici intervine marea problemă prin care tradiţia sufocă sufletul. Nu neapărat toate sufletele au de ajuns la mântuire în viaţa asta. Sau poate chiar trebuie să treacă prin toate cele trei căi într-o singură existenţă pentru a ajunge la mântuire, la eliberare, la absolvire. E foarte dificil să-ţi dai seama de asta, şi e şi mai dificil să accepţi. Mulţi se gândesc că n-ar vrea să se mai întoarcă pe Pământ, să mai trăiască experienţa umană. Cu toate astea, nu înţeleg că pentru asta nu trebuie să aibă niciun bagaj şi nicio pată pe hainele sufletului. Sufletul care nu este capabil să dovedească trupul, să-l înveţe iubirea totală, să-l transforme, mai are de revenit, de încercat din nou, de învăţat cum se manevrează corpurile astea umane şi viaţa pământeană.

–          Şi cum aş putea să las sufletul să-mi conducă viaţa?

–          Renunţând la deşteptăciunea minţii în favoarea înţelepciunii sufletului. Predându-te în mâinile sufletului tău. Lăsând deoparte satisfacţiile minţii, aşteptările, dorinţele. Oricând este ceva de câştigat, acolo este mintea. Oricând este doar bucuria iubirii, acolo este sufletul. Şi dacă te îndrăgosteşti şi nu vrei nimic, nu ceri nimic, îţi este de ajuns iubirea pe care o trăieşti, atunci ai toate şansele să fi atins acea treaptă de pe care poţi vedea şi lecţia ta şi lecţia ei. Şi-atunci când ştii ce înveţi, se cheamă că nu mai înveţi, că doar ştii deja!

–          Atunci doar te bucuri.

–          Corect!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to 12 octombrie 2013

  1. gelu odagiu says:

    Toamna, Creatorul are obiceiul să culeagă strugurii copţi ai universului, să le stoarcă mustul într-un alt univers şi după ce toarnă acolo şi timpul, pentru a ajuta la fermentaţie, obţine vinul numit suflet universal. Deschide apoi cămara numită Pămînt şi toarnă licoarea în recipienţi. Turnarea se numeşte..facerea lumii.
    Pentru că fiecare recipient se va amesteca puţin cu conţinutul şi Creatorul ştie asta, va pune si etichete: sec, demisec, dulce, roşu, negru, alb, etc, denumind astfel caracterul produsului final.
    Din amestecul picăturilor de suflet universal cu recipienţii ce le conţin rezultă mici entităţi numite…fiinţe umane. Nici nu bănuieşte Creatorul că după ce închide uşa cămării, aici pe Pămînt, începe o mare agitaţie. Oamenii se îndrăgostesc, se urăsc, experimentează, se întreabă cum au fost creaţi, încearcă şi ei şi chiar reuşesc să creeze fiiniţe noi(prin reproducere)… Cînd vinul ajunge la maturitate îşi face un blog şi scrie acolo ce crede el despre toate astea… despre viaţă.
    Blogeritul este un principiu…al vaselor comunicante. Ne ridică sau coboară nivelul de maturizare. E posibil să ne şi elibereze de orgolii. Si poate aşa ne vom bucura.

    Corect?

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s