Adevărul şi normalitatea – 14 octombrie 2013

14 octombrie 2013

–          N-ai putea să fii mai clară? Adică să-nţeleagă omul ce vrei să spui, că uneori am senzaţia că parcă joci la două capete.

–          Nu-nţeleg exact ce-nseamnă că joc la două capete, dar dacă se referă la cel puţin două maniere în care s-ar putea interpreta  sau două direcţii din care s-ar putea privi ceea ce spun, atunci e destul de corect. Mi-aş dori chiar să fie mai mult de două. Să fie un câmp de posibilităţi, pentru fiecare punct, pentru fiecare sistem de referinţă. Până la urmă, fiecare înţelege exact atât cât poate cuprinde, de la nivelul de la care poate vedea, interpretează după propria măsură a judecăţii sale.

–          Dar asta poate crea confuzie. Oamenii au nevoie de lucruri clare.

–          Nu-i adevărat. Din păcate, oamenilor nu le place adevărul. Ba sunt în stare şi să te urască sau măcar să te nege dacă le spui adevărul. Majoritatea oamenilor fug iute când le pui adevărul în faţă. Chiar şi aceia care îţi cer să le spui adevărul, orice ar fi şi oricât de dureros ar putea fi, dar să le spui, că altceva nu vor să audă. Fals! Practica îi dovedeşte. Nici măcar nu pot recunoaşte acest lucru. Nu se pot vedea fugind, negând, alergând după locul cald, confortabil şi care, ce dacă e departe de adevăr, dar e bun, se simt bine acolo. Acolo le este lor bine.  Oamenii îşi doresc să le fie bine. Indiferent cum.

–          Totuşi, în ultima vreme s-au trezit destul de mulţi că vor adevărul, că vor normalitatea.

–          Nu amesteca aceste două cuvinte la un loc că se taie maioneza. Normalitatea este un produs social, adevărul este viaţa. Normalitatea se schimbă în funcţie de cultură, de tradiţie, de modă, adevărul este UNUL, chiar dacă, văzut din multe paliere, din multe perechi de ochi pare să se schimbe şi el. De fapt, se schimbă paradigmele, palierele, unghiurile de observaţie şi recunoaştere, gradele de cuprindere a lui. Adevărul este o esenţă, normalitatea este o credinţă.

–          Eu cred că poţi să amesteci adevărul şi normalitatea in sensul ăsta: normal este să spui, să vrei, să trăieşti adevărul.

–          Oh, da, aşa le poţi amesteca, dar nu ca sinonime. Am trăit de prea multe ori experienţa rostirii adevărului ieşit din normalitatea şi din comoditatea firii şi-am văzut reacţiile. Infim de puţini oameni  îşi doresc, de fapt, adevărul. Şi nu se poate spune că te afli pe o cale a cunoaşterii de sine, o cale a evoluţiei spirituale dacă nu-ţi doreşti, mai inainte de orice, să găseşti adevărul.

–          Dar e foarte greu să trăieşti aşa. Uneori chiar nu poţi duce, e prea mult. Se resetează şi mintea. Sunt situaţii in care adevărul rostit sau văzut poate produce daune psihice. Omul nu este pregătit pentru asta.

–          Nu adevărul provoacă daune, ci atitudinea persoanei faţă de el. Existenţa unor alte aşteptări sau a unor percepţii mult diferite despre o realitate, despre o situaţie sau o persoană este ceea ce creează şocul opoziţiei, tensiunea maximă a firului întins. La un capăt adevărul, la celălalt iluzia. Dacă ţii de capătul care este mai aproape de iluzie, cum ţi-ar părea adevărul? Nu ar fi el chiar duşmanul tău? Nu ar dori să te doboare? Dar dacă ţii firul de capătul adevărului, cum ţi s-ar părea iluzia? Nu tot un duşman, o piedică?

–          Adevărul e la mijloc! Asta vrei să spui?

–          Este adevărat, dar nu asta vreau să spun. Voiam să spun că atâta vreme cât existenţa şi gândirea ţi se înşiră liniar pe-un fir ce are două capete, e firesc să suferi şi să te afli in luptă, să-ti fie greu să înţelegi şi pe unul, şi pe celălalt. Tensiunea din acest fir este obositoare, consumatoare de energie, necesită efort, adică luptă. Dar de aici se porneşte, în general.

–          Şi în particular? Există şi altfel de pornire?

–          Da, se poate porni de sus în jos. Se cunoaşte adevărul, se neagă, se coboară în planul liniarităţii bicefalice şi-apoi, după experienţa luptei, se reface drumul de jos în sus. Înapoi de unde s-a plecat.

–          Există şi astfel de oameni?

–          Da. Toţi pornim în viaţa asta cam la fel. Puţini sunt cei ce au puterea şi curajul şi destinul de a-şi păstra adevărul din copilărie şi până la maturitate. Jocul te forţează să joci, lumea te forţează să te negi, singurătatea te impinge să renunţi la tine pentru a fi … normal. Mulţi dintre copiii născuţi în ultimii 10-15 ani au reuşit să păstreze mult mai mult din adevăr decât au reuşit părinţii lor, şi asta pentru că părinţii lor au fost altfel pregătiţi, pentru că la nivel informaţional câmpul colectiv s-a schimbat teribil de mult în ultimele decenii ori poate pentru că s-au salvat de agonia asta refugiindu-se în autism.

–          Da, mi-ai mai spus că sufletele astea sunt foarte importante pentru omenire. Dar parcă nu-mi vine să cred că se pot potrivi lucrurile aşa de bine, adică să apară această boală, să se dezvolte aşa rapid, tocmai pentru ca sufletele astea să-şi facă treaba lor.

–          Şi cum îţi explici că unele ţări au legi care permit eutanasierea copiilor autişti?

–          Nu-mi pot explica. Este oricum ceva ce-mi depăşeşte puterea de înţelegere.

–          Aş putea spune că şi mie. Dar dacă nu te mai miri de atâta diabolism, ci îl accepţi că există, s-ar putea să-i poţi inţelege şi scopul pentru care doreşte eliminarea acestor copii.

–          Care? Care ar putea fi scopul?

–          Aceste suflete păstrează legătura cu Sursa sau cu paliere extrem de înalte de frecvenţe, sunt in conexiune cu înţelepciunea pe care mintea omenească, creierul obisnuit, aşa cum este el dresat, nu poate ţine pasul. Mulţi dintre ei dovedesc acest lucru prin cine ştie ce abilitate extraordinară. Extraordinară pentru noi, pentru limitele funcţionării noastre, dar absolut naturale şi normale, ordinare, pentru ei. Dar în afară de autişti, toţi copiii arată adevărul, prin diverse reacţii. Fie că în prezenţa unui om se ascund, refuză să fie atinşi de acea persoană sau nu vor să-i vorbească, tocmai pentru că au pastrat capacitatea de a vedea energia, de a vedea adevărul, ceea ce este urât, negru, nepotrivit cu ceea ce ei ştiu, este ţinut la distanţă.

–          Poate nu e negru neapărat, poate e doar disonant, nu rezonează cu ei.

–          Şi-asta e adevărat. Dar, uite că s-a făcut târziu şi trebuie să mă apuc de scris. Ce voiai de fapt să-mi spui? C-am uitat de unde am plecat.

–          Voiam să-ţi spun să fii mai clară.

–          Să dau lucrurile mai mură-n gură?

–          Cam aşa.

–          Ei bine, ceea ce am constatat eu este că oamenii de-aia ajung şi rămân doar slugile altor oameni, pentru că au uitat să raţioneze, au uitat să-şi folosească logica. S-au obişnuit atât de mult să li se dea, să li se spună ce să creadă, cum să creadă, cât să creadă, cum să-şi scurteze timpul de învăţat şi cum să memoreze mai bine şi mai repede încât acum se lamentează inutil pentru cum merge lumea. Li s-au scurtat neuronii prin nefolosire şi nu mai ajung să se conecteze între ei. Cine vrea să înţeleagă, va găsi calea. Cine vrea doar să copieze, va uita repede. Dar mulţumesc, oricum, pentru sfat. O să-l analizez mult mai profund decât crezi. Nu ignor niciun mesaj. Trebuie doar să-i las timp să se autoverifice. Noapte bună!

–          Noapte bună!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Adevărul şi normalitatea – 14 octombrie 2013

  1. piciu884 says:

    CORECT! cu alte cuvinte: ”cine are urechi de auzit , sa auda, cine are ochi de vazut, sa vada, cine are inima si minte , sa simta…!”!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s