15 octombrie 2013

15 octombrie 2013

–          Când mă afundă tristeţea, mă aşez la pian. Tăcerea surdă a tristeţii din mine se desface uşor printre corzile pianului. Fiecare are câte un loc unde să se întoarcă, un loc unde să se spele de toate, locul îmbrăţişării cu Dumnezeu. Trebuie doar să ţi-l găseşti.

–          Cred că mai intâi ar trebui să-l găsesc pe Dumnezeu. Tu, norocoasă, l-ai găsit. Dar eu sunt încă în căutări.

–          De cât timp cauţi?

–          Oh, de mult! Nici nu ştiu. Poate de când am căpătat conştienţa existenţei mele separate. Sau poate mai târziu, de când am văzut că moartea nu ţine cont de cât de buni sunt oamenii. Habar n-am de când îl caut.

–          Şi nu te-ai săturat să-l cauţi?

–          Ba da, de multe ori! Ba chiar am avut şi perioade de negare. Mi-am impus să-mi scot din cap ideea asta, c-ar exista un dumnezeu, c-ar exista o altă experienţă dincolo de materie. Apoi am revenit… nici nu ştiu cum! Acum imi dau seama că n-aş putea spune când sau de ce m-am întors la starea asta de profundă căutare. Care, în fond, este o nelinişte, nu? Cel puţin pentru mine aşa este.

–          Desigur. Dar îţi aduce şi satisfacţia întâlnirii cu lucruri pe care, altfel, poate că nu le-ai fi observat dacă nu ai fi fost în căutarea lui.

–          Asta nu ştiu. Nu-mi dau seama dacă am descoperit lucruri frumoase doar pentru că îl căutam pe Dumnezeu.

–          Asta presupune că ai căutat numai lucruri frumoase. Dar, spune-mi, cum l-ai căutat, pe unde l-ai căutat?

–          Ei, cum! Nu ştiu. La biserică, la mânăstiri, în locurile sfinte, în rugăciuni….

–          În oameni?

–          În oameni?… Nu, nu cred că mi-am pus problema să-l găsesc în oameni. Poate că am trăit câteva momente mai speciale în prezenţa unor preoţi, dar n-aş putea susţine că l-am intâlnit pe Dumnezeu. Oamenii sunt tare răi, şi chiar urâţi. Cum să fie Dumnezeu aşa?

–          Tu cauţi o anumită reacţie care să-ţi producă gândul, să-ţi aducă certitudinea că acolo, în faţa ta este Dumnezeu? Te-aştepţi să-l vezi în faţa ta?

–          Ei, nu, nici chiar aşa…  sau… de fapt, dacă mă gândesc bine, da, chiar există în mine această aşteptare de-a vedea ceva, nu neapărat un corp uman, dar de a vedea ceva despre care să ştiu imediat că este Dumnezeu.

–          Ştii, Iisus spune la un moment dat discipolilor lui că atunci când vor vedea pe-acela care nu e făcut din femeie, să se închine degrabă la el, căci acela e fiul lui Dumnezeu. Oare s-o fi referit la extratereştri?

–          Haha… Nu, se referea la el însuşi, bineînţeles, că doar el n-a fost conceput aşa, ca noi toţi. Nu s-a folosit împerecherea celulelor ca la toţi oamenii.

–          Dacă a crescut într-un pântec de femeie, tot a preluat ceva din el şi cu siguranţă s-a folosit energia creaţiei, sâmburele vieţii umane care trebuie să se afle tot prin pântecul femeii pe undeva. Altfel îl materializa Dumnezeu ca la-nceput, din praf.

–          Nu. A trebuit să treacă prin pântec şi să ia toate aspectele astea umane tocmai pentru a putea cunoaşte omul, pentru a fi una cu omul pe care venise să-l mântuiască. Altfel nu ar fi avut cum să le vorbească oamenilor pe înţelesul lor.

–          Şi-atunci, dacă Iisus Mântuitorul însuşi a trebuit să treacă prin experienţa naşterii, a creşterii, a întâlnirii cu urâtul şi răul oamenilor, tu de ce n-ai învăţa să-i iubeşti pe oamenii care de-atunci se nasc cu Hristul în ei? Sângele lui Hristos s-a scurs în pământ pentru ca întreaga rasă umană să-şi schimbe alcătuirea. Alchimia asta s-a produs indiferent de câţi s-au opus, de câţi au vrut să devieze adevărul, de câţi l-au ascuns, de câţi au crezut. Ceea ce s-a făcut, e bun făcut. Şi nu se poate desface. Se poate doar nega. Şi-atunci, cu forţa nu te ia nimeni. Ai incercat s-ajungi la Dumnezeu prin el? Prin Iisus?

–          Păi, cred că da. Adică mă rog, ţin posturile de Crăciun şi de Paşte, spun rugăciuni, spun şi Rugăciunea Inimii… nu ştiu ce mă întrebi!

–          Dar ai simţit in timp ce încercai să-mi răspunzi că nu ăsta era răspunsul, că este ceva ce ţi-a scăpat. Că lipseşte ceva. Aşa şi este. Lipseşte iubirea ta pentru tine, iubirea ta pentru Iisus, iubirea ta pentru Dumnezeu. Îl cauţi cu mintea, prin minte, prin gestică şi ritualuri. Aşa nu-l vei găsi. Cel mult vei fi în amăgirea unor emoţii trăite în cine ştie ce împrejurări. Dacă aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea asta urâtă că l-a trimis chiar pe fiul său in ea, tu de ce n-ai încerca măcar să-i iubeşti atât cât să te poţi iubi pe tine însăţi? Şi-aşa-ţi va răsări şi Dumnezeu acela frumos pe care-l cauţi. Cei ce nu iubesc oamenii sunt cei ce se folosesc de oameni. Cei ce privesc doar urâtul, s-au săturat de urâtul din ei insisi. Caută-ţi frumuseţea ta mai înainte de orice, în tine însăţi, şi-apoi o vei putea oglindi şi în afara ta. Şi-astfel vei găsi un Dumnezeu de care ai nevoie, pe care îl aştepţi. Iartă-mă că sunt aşa grăbită, şi par a­-ţi da doar sfaturi şi indicaţii de la inălţimea sfătuitorului, dar chiar mă grăbesc. Acum nu am timp pentru prea multă diplomaţie, nici măcar pentru diplomaţia de a ascunde sfaturile sub masca unui dialog prietenesc. Dar pe scurt, cam asta ar fi. Ceea ce vrei să găseşti în afara ta, caută mai întâi înăuntrul tău. Dupa aceea, vei vedea ce vei mai cauta, daca vei mai avea ceva de cautat. Noapte bună, vise plăcute, îngerii să te sărute, din cinci in cinci minute!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s