16 octombrie 2013

16 octombrie 2013

–          Începusem să-ţi spun cum mă uimeşte pe mine treaba asta cu oamenii, cu întâlnirile şi povestirile! Măi, eu chiar cred că ura şi neînţelegerea dintre oameni se întreţin conştient. Se introduc în capul oamenilor pe nesimţitelea, prin toate ştirile şi modele şi principiile şi regulile, că dacă n-ar fi astea, când doi oameni stau cinstit şi deschis de vorbă, când chiar nu au nimic de-ascuns, atunci altfel se petrece şi comunicarea dintre ei, şi implicit şi relaţia. Indiferent ce fel de relaţie.

–          Păi, cam aşa e. Dar dacă la cursuri ne învaţă să nu ne arătăm slăbiciunile, ci să le vânăm pe-ale clienţilor, cum ai vrea tu să mă duc eu la un client deschis? Poate deschis la pantaloni… hahahaha!!!

–          Haha, ce glumă bună!… De ce râzi, mă? Că mai bine te-ai duce aşa decât să te duci cu ideea să-l păcăleşti, să-l faci să cumpere ce vrei tu sau să-ţi semneze nu ştiu ce contract de asigurări, de băgat banii în sacul fără fund al marilor firme! Nu, pe bune! Tu nu te-ai săturat să minţi doar ca să-ţi câştigi banii? Pe tine nu te-apucă greaţa, aşa, măcar din când în când, de ce faci tu ca să-ţi câştigi existenţa? Stai! Nu-mi răspunde, că tocmai ce mi-am amintit ceva! Mi-a spus odată o tipă o chestie foarte tare! De-abia acum o înţeleg, de fapt. Mi-a zis aşa: că nu existenţa trebuie să ne-o câştigăm. Că asta am câştigat-o când ne-am născut şi pentru ea trebuie să mulţumim doar părinţilor şi lui Dumnezeu. Că vorba asta s-a infiltrat în mintea colectivă şi rulează aşa de mii de ani, la fel cum de mii de ani s-au gândit unii să pună taxă pe pământ. Si dacă în diferite perioade chestia asta s-a petrecut oficial, numindu-se sclavie şi iobăgie, acum se numeşte impozit pe teren şi clădire. Dacă tot vrei să fie ceva al tău, atunci trebuie să plăteşti ceva şi statutului. Vrei maşină, plăteşti impozit pe maşină. Vrei casă, plăteşti impozit pe casă, vrei să ai salariu, plăteşti impozit pe salariu.

–          Da, mă, şi? Ce propui? Ce să fac, să nu plătesc? Să nu mai muncesc? Să nu mai iau salariu? Şi-atunci cum mai trăieşte hoitu’ ăsta? Că-i trebuie şi mâncare şi haine şi căldură!

–          Păi, asta e şmecheria. Aici e lanţul slăbiciunilor noastre. Legăm za după za şi uităm de unde-am plecat. Nu zic să nu mai plăteşti, zic doar că tu minţi, ei mint, noi minţim şi ne minţim unii pe alţii, ne-aburim cu toate legăturile astea între lucruri care, probabil că nici n-ar trebui să fie legate între ele. Eu mă gândesc aşa: dacă Dumnezeu ne-a făcut şi ne-a spus să lucrăm pământul, să mâncăm din fructele copacilor şi din roadele pământului, ierburi, plante, chestii de-astea, noi de ce facem altfel? Si de când am început să facem altfel? De când am început să mâncăm animale?

–          De când au venit demonii şi vampirii peste noi, de-atunci, na! Hai, nu-mi spune acum că ai devenit şi vegetarian?

–          Nu, mă! Stai, nu mă-ntrerupe că-mi pierd ideea şi simt că e ceva important în mintea mea. Deci, la inceputuri omul n-a fost aşa, şi nu se omorau oamenii între ei.

–          Ba! Vezi că nu ştii! Primul plod al lui Adam exact asta a făcut: şi-a omorât fratele!

–          Da’ de ce şi l-o fi omorât, că nu văzuse înainte chestia asta! Doar n-avea modelul ăsta-n sânge?

–          Păi, l-o fi avut, io ştiu? Că sigur invidia a avut-o. Că de-aia l-a omorât, că lui Dumnezeu îi plăceau mai mult ofrandele pe care I le dădea Abel, care lucra pământul, era agricultor. Ăstălalt, Cain, era cu animalele, şi poate nu-I plăcea lui Dumnezeu mirosul de blană pârlită sau de sânge, mai ştii?

–          Băi, ceva nu-i regulă! De unde li s-a tras ăstora tot răul ăsta de ni l-au transmis şi nouă?

–          Păi, nu ştii? Din mărul ăla de l-au gustat Adam şi Eva. Din Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului din fix mijlocul Raiului.

–          Dar de ce exista un asemenea copac rău în mijlocul Raiului?

–          Io de un’să ştiu? Ce, io-s Dumnezeu?

–          Da. Ai dreptate! Hai că mi-am pierdut ideea aia, dar să ştii că era ceva, simţeam aşa ceva foarte special în capu’ meu. Am simţit că era importantă.

–          Las’că poate se întoarce.

–          Nu, da’ pe bune! De ce, dacă ştim chestiile astea, dacă ştim ce probleme avem, nu le rezolvăm? Că, ce naiba, suntem inteligenţi! Facem atâtea chestii!

–          Folosim inteligenţa pentru a face chestii. Nu mai ai timp să mai rezolvi şi misterul invidiei şi-al crimei.

–          Da, mă! Aşa e! Nu avem timp pentru asta. Pentru că trebuie să muncim. Şi-n timpul liber, ăla care o mai fi, pentru fiecare, dacă nu se gândeşte tot la probleme de bani şi serviciu, nici măcar atunci nu ne gândim.

–          La ce să ne gândim?

–          La rezolvarea misterului ăstuia cu sămânţa crimei. Crima asta îmi stă pe inimă.

–          Dă-o jos!

–          Aş vrea io, da’ parcă-i magnet.

–          Păi, o fi!

–          Tu ştii că-n Biblie scrie că Dumnezeu a blestemat? El ne-a blestemat pentru nesupunerea lui Adam şi-a Evei. Şi mai scrie de blesteme şi prin psalmi. Da’ nouă ni se spune să nu blestemăm, că nu e bine. Păi, dacă învăţ eu chestia asta cu blestemu’, încă de mic copil, că mă ducea o mătuşă la biserică mereu, şi când auzeam chestii de-astea mi se făcea frică. Mă, da’ era o frică aşa de mare, că începeam să-l văd pe preot ca pe-un demon! Doamne fereşte, când mi-aduc aminte, că şi-acum mi-e clar şi proaspăt în amintire ce frică mi se făcea, şi nu puteam să-i spun nimic mătuşii, că imediat mă pedepsea şi mă spunea acasă!… O ocăra şi pe mama că nu mă creşte bine, că de la ea am învăţat să pun eu întrebări nepotrivite… biata mama, că n-avea timp de nicio întrebare! Am urât-o pe mătuşa aia, sora lui taică-miu. Zău! Îmi pare rău acum, da’ nu pot să mint. Era tare rea şi cam proastă, dacă mă gândesc bine. Vai, Doamne iartă-mă, c-a şi murit!

–          Băi, tu vezi pe ce câmpii alergi? Ai luat-o razna de tot! Ai pornit de la deschidere şi sinceritate, şi uite unde-ai ajuns!

–          Şi, ce? N-am fost sincer şi deschis cu tine? Nu ţi-am spus ce mă roade?

–          Da, ai dreptate, mi-ai spus. Da’ m-ai cam plictisit, mă! Lasă naibii toate astea deoparte şi hai să mai vorbim şi de-altele. Uite, eu, de pildă, tocmai am pus ochii pe-o fată. E frumuşică tare. E ea cam prostuţă, aşa, da’mi place corpul ei. Şi nu ştiu ce să fac: să mă însor cu ea sau nu. Tu ce zici?

–          Păi, şi dacă se-ngraşă sau îmbătrâneşte, ce faci? C-ai zis că-i cam prostuţă!

–          Nu ştiu mă, de-aia te-ntreb şi pe tine. Că mă gândesc c-ar cam fi timpul să mă-nsor şi eu. Să fac şi eu o familie, un copil, doi… Acum mi-am luat şi apartament, chiar dacă o să plătesc  vreo douăşcinci de ani la el, da’mi l-am şi mobilat, am tot ce-mi trebuie. Dacă vine şi ea cu salariul ei, tocmai bine. Nu e mult, dar e acolo, ceva. Dacă vine un copil, o să ne descurcăm.

–          O iubeşti?

–          Nu ştiu. Cred că da. Adică mi-e dor să fiu cu ea, să facem sex. E bună tare!

–          Dar s-o mângâi doar, ţi-e dor?

–          Şi-asta, da’ nu prea mult, că mă excit prea tare şi nu mai fac faţă.

–          Bine, mă, atunci însoară-te, dacă aşa crezi tu. Baftă! Hai că mă car, c-am treabă. Salut!

–          Aşa brusc?!… Bine, mă, când voiam şi eu să discut de-ale mele… Vezi, ce egoist eşti? Eu te-am ascultat cu toate tâmpeniile tale!

–          Hai, mă, nu te supăra, da’ n-am prea multe să-ţi spun, şi chiar am treabă, zău!

–          Bine, mă, du-te-n treaba ta! Salut!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s