21 octombrie 2013

21 octombrie 2013

–          De ce totul se transformă? De ce nimic nu rămâne aşa cum este? Viţa face struguri, strugurii se transformă în must, mustul se transformă in vin. Vinul se transformă în urină, urina se transformă în alt lichid care se duce în pământ… o fi apa freatică?…

–          Nu ştiu.

–          Sămânţa se transformă în plantă, planta se transformă în aliment, alimentul se transformă în… tot la deşeuri ajungem! Dar ce se întâmplă cu deşeurile când ajung în pământ?  în ce naiba se transformă?

–          Nu ştiu.

–          Spermatozoidul şi ovulul se transformă în oul, care se transformă în copilul, care se transformă în tânărul, care se transformă in adultul, care se transformă în bătrânul, care se transformă în mortul care… ajunge în pământ. Ce face pământul cu toate deşeurile astea?

–          Din ţărână s-a născut, in ţărână se transformă.

–          Şi ăia de se ard?

–          Mai târziu şi mai subtil, da’ tot în ţărână ajung.

–          Şi pământul transformă toate astea şi le dă iar viaţă?

–          Posibil.

–          Nu, vorbesc serios! Dacă materia se transformă în materie, înseamnă că pământul şi apa şi lumina şi aerul si toate măruntaiele, mineralele, sărurile, metalele şi ce-o mai fi prin pământ, toate lucrează constant în toate procesele astea de transformare, dar până la urmă, tot materie nasc, nu? Până când?

–          Nu ştiu.

–          Dar ele dau viaţă sau conţin viaţă?

–          Da.

–          Mişto!

–          Da şi da.

–          Adică, da, ai dreptate, că dacă dai viaţă, e firesc să ai viaţă, că altfel, de unde s-o dai? Deci pământul este viu, are viaţă şi dă viaţă.

–          Da.

–          Şi nu i-o fi greu cu-atâtea deşeuri ale vieţii? Mă gândesc că o fi vreun fel de mega-super-maşinărie care transformă fiecare particulă. Transformă şi undele, că se curbează şi astea din cauza lui. Deci, viaţa asta a mea e viaţa pământului?

–          Asta?  Da.

–          Păi, care alta?

–          Dacă n-ai, n-ai.

–          Ce vorbeşti, domnule? Adică tu ai altă viaţă în afara pământului şi eu n-am?

–          Poate ai şi tu.

–          Şi de unde să ştiu dacă am sau n-am? Tu de unde ştii?

–          Din stele.

–          Serios?… Vorbeşti cu ele? Ţi-au zis ele că trăieşti şi în altă parte decât pe Pământ?

–          Poate.

–          Cum adică poate, că mă enervezi! Ai zis că tu mai ai o viaţă în afara Pământului. Ai sau n-ai?

–          Am. Şi când mă plimb printre stele, îmi dau seama că viaţa aia e cea pe care o ştiu eu dintotdeauna, nu asta de deşeu.

–          Cum naiba te plimbi tu printre stele?

–          Frumos.

–          M-ai scos din sărite cu răspunsurile astea monosilabice.

–          Nu sunt monosilabice, sunt monocuvintice.

–          Mono cum?

–          Adică un singur cuvânt. L-am inventat, stai liniştit, nu exista cuvântul ăsta dinainte. Acum există. Eu l-am creat. Şi va rămâne să fie pentru o bucată de vreme pentru că tu ai fost martor. Şi dacă o să-l foloseşti şi tu, se va dezvolta, va creşte, va trăi mai mult. Se va perpetua.

–          Şi dacă n-aveai martor şi rămânea doar în gândul tău?

–          Oricum avea să fie pescuit de altcineva din universul ideilor şi-al semnelor. Poate că şi eu l-am pescuit, nu l-am inventat. Poate l-a inventat altcineva înaintea mea.

–          Cine?

–          Alt-cine-va!

–          Păi, nu există un asemenea cuvânt. Tu l-ai inventat.

–          Bine, eu l-am inventat.

–          Da’, ce-ai? N-ai chef de vorbă?

–          Da’ tu ce-ai de pui asemenea întrebări?

–          Nu ştiu. M-a înnebunit treaba asta cu pământul ciuruit şi otrăvit şi găurit. Mă uluieşte chestia asta, cum ăştia care au cercetat şi-au învăţat atâtea, ştiu cum şi în ce se transformă toate şi în cât timp, şi câte şi mai câte ştiu,  şi totuşi, continuă să găurească, să spargă, să otrăvească… De ce se descoperă atâtea lucruri rele? De ce se inventează atâtea tâmpenii care distrug viaţa?

–          Păi, n-auzi?  Nu se inventează, se pescuiesc din oceanul informaţiilor. Rând pe rând, undiţă cu undiţă se adună informaţii despre viaţa pe Pământ. E-adevărat că dacă scoţi un peşte, nu poţi să zici că ai secat balta, şi nici să ştii câte alte feluri de peşte or mai fi prin ea. Dar poţi să fii tâmpit şi să crezi că singurul peşte al bălţii e ăla pe care l-ai prins tu. Şi ăsta va fi adevărul tău.

–          Balta asta de care zici, e aia prin care te plimbi tu?

–          Îhm!

–          Păi, şi de ce nu ne spui, mă, şi nouă? De ce nu dai mai departe?

–          Da’ voi de ce nu învăţaţi să pescuiţi? V-aţi obişnuit să vi se servească peştele pe masă, gata prins, gata curăţat, gata preparat! Osu’ la treabă dacă vrei peşte!

–          Stai mă, aşa, nu te aprinde! Că n-am vrut să te supăr!

–          Nu! Ai vrut să-mi ceri mie răspunsuri şi-apoi să mă faci şi vinovat că de-aia nu ştii tu, că nu ţi-am spus eu!  Ia-ţi mă, răspunsurile singur, munceşte, caută, nu mai trăi pe spinarea altora. Că de-aia vi s-a îndoit coloana vertebrală la toţi, slugilor! Că nu ştiţi decât să vă plecaţi cu capu’n deşeuri! Hai, roiu’! Vâsleşte mai departe, c-acuşi vine vremea să te-ntorci în ţărână. Măcăr s-o înnobilezi şi tu cu vreun gram de înţelepciune.  Arrivederci!

–          Ari… să te ia naiba de nebun cu stelele tale cu tot!

–          Lasă, mă, rămâi tu cu deşeurile, eu nu mă supăr! Hai, pa!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

One Response to 21 octombrie 2013

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s