24 octombrie 2013

24 octombrie 2013

–          Astăzi am înţeles cât de mulţi oameni pot să încapă pe-o stradă. Cred că erau mii de oameni. Am făcut o socoteală aşa, din mersul încetinit al maşinii. Erau aşezaţi câte trei-patru pe o linie, erau cam zece linii într-o coloană, într-un calup. Cred că-i aranjau jandarmii aşa, cu spaţiu între calupurile astea de oameni. Pe bulevardul Regina Maria erau cel puţin zece asemenea grupuri. Într-un grup erau peste o sută de persoane. Nu ştiu cum se înşirau în sus, pe Dealul Mitropoliei, dar bănuiesc că tot aşa. Acolo, poate pentru că era spaţiu mai mare şi nu doar un trotuar, or fi fost mai mulţi pe-o linie.

–          Ştii că şi eu îmi puneam această întrebare, cum se numără oamenii intr-o mulţime. Că tot am auzit în ultima vreme de câte mii de oameni sunt in stradă şi nu-mi puteam imagina cum este estimat numărul lor.

–          Ăştia nu erau in stradă. Erau la coadă la moaşte, la Sf. Dumitru.

–          Dar moaştele Sf. Dumitru nu stau acolo mereu? Nu te poţi duce şi în alte zile?

–          Ba da, dar acum sunt aduse şi icoane făcătoare de minuni, ale Sfintei Împărătese Elena şi ale Sfantului Împărăt Constantin. E mare oferta.  De-aia şi marea asta de oameni.

–          Aha! Acum am înţeles. Dacă oamenii cred şi au nevoie de asta şi sunt capabili să stea la coadă ore întregi, că bănuiesc că nu poţi ajunge până sus la catedrală în mai puţin de cinci-şase ore.

–          Nu ştiu, n-am idée. Probabil. Poate şi mai mult.

–          M-am întrebat de multe ori cât de mare trebuie să fi fost crucea lui Iisus de se pot vinde bucăţele din ea şi-acum, după 2000 şi mai bine de ani. Sau Brâul Maicii Domnului. Deşirat, fir cu fir, cum o fi ajuns să se vândă în continuare, că pe Muntele Athos se vând nişte fâşii de pânză în care se spune că e pus şi-un fir din Brâu.

–          Păi, poate se-nmulţesc aşchiile din cruce si firele din brâu, ca pâinile şi peştii.

–          Măi, la asta nu m-am gândit! Să ştii că ai dreptate!

–          Eu mă întreb altceva: de ce oamenii caută miracolele numai în anumite locuri sau lucruri, când cel mai minunat miracol este că se trezesc în fiecare dimineaţă, că mai au o zi la dispoziţie în care să-l iubească pe Dumnezeu cu tot trupul şi cu tot sufletul.

–          Ai uitat şi cu toată mintea! Aia e, că mintea le mănâncă ziua pe pâine, şi de-abia dacă mai au puterea să mai spună seara o rugăciune. Că e greu să stai cu mintea în iubire şi lumină orice-ai face, asta-i adevărat, la fel cum adevărat este că oamenii nu-l iubesc pe Dumnezeu. Mai mult le e frică de Dumnezeu sau îl consideră vinovat şi responsabil de toate. Şi-aia nu mai e iubire.

–          E şi aia un fel de iubire. Mai măruntă, mai puţin cuprinzătoare, dar este. Ştii cum e, fiecare după posibilităţi şi de la etajul de la care vede el iubirea. Mai rău este că se declară iubitori şi slujitori ai lui Dumnezeu şi sunt capabili să facă rău altora, să bârfească, să zvonească, să vorbească strâmb, să jure strâmb…  Am văzut un tip îmbrăcat în călugăr, pe la coada cozii, cu-o iconiţă în mână, şi o punguţă în care erau bani. Bănuiesc că îi cerea, îi primea de la oamenii care stăteau la coadă. M-am uitat cu atenţie la el, că stăteam pe loc chiar în dreptul lui. Mie, sincer, mi s-a părut un escroc. Adică doar se deghizase în călugăr.

–          Ei, păi câţi de-ăştia n-or fi, de umblă pe stradă să adune bani pentru cine ştie ce nouă biserică! Ce mare lucru să-ţi faci un costum la o croitorie şi să te dai drept om al bisericii? La câte biserici s-au construit şi câţi bani se iau pentru o nuntă, un botez sau o înmormântare, ori pentru diverse slujbe şi acatiste, cred că n-are nevoie biserica să-şi trimită oamenii la cerşit pe stradă.

–          Haide, mă! Că nu cerşesc. Cer. E o diferenţă.

–          Bine, e o diferenţă. Diferenţă este şi între credinţele oamenilor în acelaşi Dumnezeu. Că parcă ar fi tot atâţia dumnezei câţi oameni sunt şi cred în Dumnezeu. Şi fiecare parcă vrea să fie mai mare decât altul. Eu nu ştiu ce-ar putea face Dumnezeu ca să se oglindească în toţi oamenii în bunătate, în iubire, în respect şi grijă şi pentru binele semenilor! Şi dacă mă gândesc la epoca aia în care se oglindea prin ruguri aprinse şi sacrificări de oameni, la inchiziţie… da’ mai bine nu mă mai gândesc.

–          Măi, la-nceput, omul a ajuns să denumească zei şi dumnezei tot ceea ce era mai puternic, mai mare decât el, ceea ce putea să-i ia viaţa sau să i-o chinuie, ceea ce-i provoca frică, nu iubire. Zeul ploii, zeul furtunii, zeul mării, zeul peste alţi zei, na, diverşi. De-aia, de exemplu, ca să-l mulţumească pe zeul lor, maiaşii scoteau inimile din piepturile oamenilor de vii. Dar povestea asta, practicile şi ritualurile în numele credinţei în Dumnezeu s-au schimbat când a venit Mântuitorul Iisus. El a schimbat legea şi credinţa. Greu, cam încet, dar lucrurile se schimbă în continuare. Eu aşa cred. Şi mai vreau să cred că până la urmă se va ajunge şi la iubirea de dincolo de frică şi de patimă. Mai e până s-o schimba gândirea, predispoziţia asta la frică, tiparul ăsta de suferinţă şi separare, cerşitul ăsta pentru ceva, dar eu sunt sigur că se va schimba.

–          Mai prindem, mă, şi noi, vremurile alea, ce zici?

–          Poate le-om prinde, cine ştie. Orice e posibil, orice miracol!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

One Response to 24 octombrie 2013

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s