10 noiembrie 2013

10 noiembrie 2013

–          Mă uitam la petalele subţiri, de forma unor ţepi, cel puţin aşa se vede de la distanţă. De-aproape,  delicate, blânde, calde. Aşa suntem şi noi câteodată. Părem aspri, înţepători, explozivi  şi distanţi la prima vedere. Dar cât de calzi şi doritori de iubire pe dinăuntru. Nu mi-aş dori să fiu o astfel de floare, oricât de mult îmi place rebela ei îndrăzneală şi rezistenţa ei.

–          Da, ştiu, ţie ţi-ar plăcea să fii bujorul efemer.

–          Eu sunt un bujor.

–          Asta a sunat ca şi cum ai fi spus “Eu sunt un pescăruş”…

–          Şi asta sunt. Am fost, nu ştiu. Cândva.

–          Ştii, eu cred că tu eşti om şi femeie. Cel puţin aşa se vede de la distanţă.

–          Atunci apropie-te. S-ar putea să ai o surpriză.

–          Hm… nu, mai bine rămân la distanţă. Nu-mi plac surprizele.

–          De ce? Surprizele sunt minunate!

–          Nu orice surpriză.

–          Crezi că ţi-ai putea trăi viaţa ca pe o surpriză? Să nu-ţi propui nimic, să te laşi surprins de fiecare lucru din jurul tău, de fiecare persoană care vine spre tine, de fiecare gest şi vorbă… să nu ştii ce urmează, să fii doar deschis să guşti fiecare eveniment al vieţii primindu-l în braţele tale cu inocenţa bucuriei…

–          Poezie. Asta nu e viaţă, e poezie. “Coboară-n jos luceafăr blând”!

–          De ce? Poate să fie şi viaţă. Poate am exagerat, da, recunosc, dar spune-mi, de câte ori ţi-ai dorit să priveşti cu alţi ochi, ca şi cum nu ai cunoaşte ceea ce cunoşti? De câte ori ai fost deschis să accepţi că totul se schimbă mereu? Să te uiţi la colegii tăi de serviciu ca şi cum nu-i cunoşti, de-abia ce-au venit, sunt necunoscuţi sau măcar să vrei să-i cunoşti şi altfel, să nu-i mai ţii răstigniţi pe crucea cunoaşterii?

–          Ha… ha… ha… Să continui: “alunecând pe-o rază”!

–          Da, să aluneci pe-o rază de iubire înspre ei. O rază pe care o trimiţi tu către ei! Să-i binecuvântezi cu iubirea ta, să-i luminezi, să-i faci frumoşi şi buni şi cum îţi mai doreşti tu să fie.

–          Şi asta le va schimba lor realitatea? Ei chiar vor deveni mai buni, mai puţin bârfitori şi leneşi şi răi şi nesimţiţi?

–          În timp, da! Vor deveni ceea ce tu crezi despre ei, vor deveni ceea ce tu, din imensitatea iubirii tale le vei dărui. Ceea ce nu au, vor primi de la tine.

–          Cam în câte vieţi se vor transforma aşa? Ca să ştiu, să-mi fac şi eu o socoteală, că n-aş vrea să mă întorc din nou, doar pentru a-i vedea pe ei transformaţi. Nu mi-aş face un scop din asta şi nici angajamente nu mi-aş lua.

–          Dar ţi-ar plăcea să trăieşti în prezent într-un colectiv de oameni frumoşi, sinceri, buni şi respectuoşi?

–          Cui nu i-ar plăcea?

–          Şi de ce crezi că nu se întâmplă aşa?

–          Pentru că fiecare trage să-i fie lui bine şi colegului rău. Pentru că fiecare a învăţat că decât bun şi prost, mai bine deştept şi rău.

–          Şi tu?… Ai învăţat şi tu la fel?

–          Am încercat, dar nu s-a prea lipit de mine, oricât m-am străduit. Am ajuns doar să-i las in plata Domnului. Să-i trec cu vederea. Şi tot mi se mai întâmplă să mă revolte anumite chestii. Mi-e foarte greu să rezist acolo, crede-mă.

–          Te cred.

–          Oricât m-am gândit, că să fiu eu altfel, să dau eu un exemplu pozitiv… Aiurea, gândirea mea a fost înţeleasă greşit. Au crezut că mă dau mare, că vreau să fac notă distinctă, să fiu apreciat de şefi, că sunt orgolios şi cu nasu’ pe sus… Nu mi-a venit să cred. Şi asta doar pentru că nu mă puteam scălda în oala lor. Ba chiar mi-am permis să le atrag atenţia că nu e bine să bârfească, să urzească… Aici am greşit-o rău. De-atunci mă privesc ca pe-un spion. Într-un fel, e bine. Că măcar au acea teamă, acel respect. Probabil că altfel, nici măcar atâta respect nu aş fi primit.

–          Ai încercat să le vorbeşti, ai încercat să comunici cu ei verbal. Dar ce-ar fi să renunţi la vorbe, la cuvinte… ce-ar fi să le trimiţi doar iubire? Îi poţi iubi, chiar aşa cum se poartă ei?

–          Nu ştiu dacă îi pot iubi. Am trecut prin foarte multe, de la durere la dispreţ, de la revoltă la indiferenţă. Am ajuns să-i accept aşa cum sunt şi să nu-mi mai pese. Rareori, când se-ntâmplă chestii mai grave, atunci mai tresare ceva în mine, dar am scăpat de enervare, nu mă mai enervez.

–          Asta e bine şi rău. Indiferenţa e rea. Acceptarea fără de iubire nu e altceva decât indiferenţă. Indiferenţa lasă răul să joace cum vrea el. Dar eu nu cred că tu eşti indiferent. Dacă i s-ar întâmpla ceva, ar avea vreun accident unul dintre colegii tăi, cum ai reacţiona?

–          Bine!

–          Hai, spune-mi!

–          Nu ştiu cum aş reacţiona. Probabil că nu m-aş putea abţine să nu gândesc că şi-a meritat-o sau că i-a venit scadenţa. Şi, probabil că aş încerca să ajut cumva. Dar dacă aş întâmpina o singură piedică, m-aş opri imediat.

–          Vezi, aşa au ajuns oamenii indiferenţi la rău. Aşa l-au lăsat să cucerească totul, şi minţile şi inimile lor.

–          Tu nu ştii despre ce vorbeşti! Tu stai în turnul tău de fildeş şi crezi că viaţa e o poezie, că eşti un bujor sau un pescăruş! Ia vino tu la mine la birou şi lucrează tu în tensiunea aia, printre ţipetele şi ironiile şefilor care sunt mai mici decât tine, dar îşi permit să te ia la mişto şi să te-ntrebe cum de n-ai terminat lucrarea, că doar ai experienţă!… Ia să vii tu să-i auzi pe colegii din birou ce porcării vorbesc în timp ce tu te străduieşti să concepi cine ştie ce imagine frumoasă pentru cine ştie ce reclamă, la cine ştie ce medicament! Să-i vezi cum se duc pe furiş să-l mai lingă puţin pe şeful mic, că poate pune el o vorbă bună la şeful mare să-i avanseze! Să scape din biroul ăsta, să ajungă în altul, să primească o sută în plus la salariu… De ce nu vii tu să trăieşti cu undele tale de iubire printre ei? Să-mi spui atunci cum funcţionează teoria ta!

–          Ia-mă cu tine, în inima ta, pune-mă la lucru, şi-am să-ţi arăt. Păstrează-mă-n tine şi foloseşte-mă, cere-mi să trimit eu unde de iubire. Dar să nu te pui în calea mea, imi dictezi unde să mă duc, către cine vrei să trimiţi iubire, şi nu-ţi laşi mintea ta să-mpiedice treaba mea. Nu laşi ceea ce ştii tu despre ei să se interpună în calea mea. Mă laşi să fiu şi să lucrez eu, şi tu-ţi vezi de-ale tale.

–          Cum adică să te iau cu mine, in mine?…

–          Simplu. Te gândeşti la mine, mă vezi cu ochii minţii, îmi trimiţi iubirea ta, poţi să-mi spui şi că mă iubeşti… ţii minte simţirea pe care-ai avut-o atunci? Când ai simţit că parcă eram în tine, că nu mai aveam un corp in afara ta?… Eram chiar tu. Aminteşte-ţi şi crede absolut. Odată ce te-ai unit cu iubirea, nu te mai poţi despărţi de ea. Ea este în tine mereu. Trimite-o pe ea la treabă. Cere-i să facă ceea ce tu nu poţi şi las-o să facă. Atât!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to 10 noiembrie 2013

  1. Reblogged this on daniela maria marin and commented:

    Te-ai unit cu iubirea?
    M-am unit!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s