13 noiembrie 2013

13 noiembrie 2013

–          Mi-e ciudă! Nu se poate să lăsăm lucrurile aşa! Nu e normal! E ca şi cum nu ne-ar păsa! Trebuie să strigăm, trebuie să urlăm, trebuie să arătăm cu degetul, să le scoatem ochii! Asta e furt! Trebuie, înţelegi?

–          Nu.

–          Cum adică nu înţelegi? Sau înţelegi, dar nu eşti de acord?

–          Nu sunt de acord.

–          Poftim?!…

–          N-am dreptul să nu fiu de acord?

–          Ba da, bineînţeles că ai dreptul, dar nu mă aşteptam de la tine să spui aşa ceva.

–          Dar puteam să nu fiu de acord în tăcere, să nu-ţi spun, şi-aşa ar fi fost mai bine, nu? Măcar scădeam mai puţin în ochii tăi. Nu te dezamăgeam. Nu-ţi luam plăcerea de-a mă avea de partea ta.

–          Tu poţi să crezi ce vrei! Nu e problema mea. E a ta.

–          Care problemă?

–          Nu ştiu, de unde să ştiu eu ce problemă ai tu?!

–          Păi, tocmai, că eu n-am. Tu ai spus că e problema mea dacă eu cred ce vreau eu şi nu ce vrei tu.

–          Dar n-am spus aşa ceva!

–          Ba da, ai spus “tu poţi să crezi ce vrei, nu e problema mea, e a ta”. Tocmai ce ai scos pe gură un automatism la modă. Dovada stă şi in faptul că nici măcar n-ai reţinut ce-ai spus şi, nefiind un produs al logicii tale, te-am încurcat teribil când ţi-am pus întrebarea “care problemă”.

–          De fapt, ce vrei să dovedeşti?

–          Şi asta e o întrebare la modă- un alt automatism verbal.

–          Ok, înţeleg că eşti prost dispusă şi n-ai chef să vorbim, aşa că mai bine hai să renunţăm. Vorbim altă dată.

–          Eu am chef să vorbim. Mă distrează vorbele şi patosul tău.

–          De când ai devenit aşa cinică?

–          De când am constatat că lumea nu doar trăieşte în şabloane, gândeşte în şabloane, se exprimă în şabloane, dar este şi refractară la orice depăşeşte şablonul, tiparul, modelul, regula.

–          Şi ce, tu nu vorbeşti în şabloane? Tu nu trăieşti în şabloanele societăţii? Tu unde trăieşti, în cinismul tău?

–           Nu prea sunt cinică, de fapt. Uneori, da, recunosc, poate că sunt. În rest sunt doar atentă la mine şi la şabloanele preluate. Le desfac unul câte unul. Ştii, creierul învaţă prin repetiţie. Tot aşa se şi dezvaţă să mai facă aceleaşi conexiuni. Asta necesită o grămadă de atenţie. Dacă eşti atentă doar la cuvintele tale, acelea pe care le foloseşti când gândeşti, acelea care îţi ies pe gură când nu te gândeşti, când nu eşti cu adevărat atentă la ce rosteşti, poţi învăţa multe, inclusiv faptul că înţelepţii nu vorbesc prea multe tocmai pentru că ştiu cât de mult pot fi furaţi dacă-şi lasă cuvintele la vedere, cum pot fi mutilate cele mai curate intenţii ale lor, cum pot fi răsucite cele mai simple si mai curate afirmaţii.

–          Oi fi vreo înţeleaptă, acum! Vai, scuză-mă, poate nu ţi-am arătat suficient respect!

–          Nu, nu sunt. Nu vezi că încă mai vorbesc?

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

One Response to 13 noiembrie 2013

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s