20 noiembrie 2013

20 noiembrie 2013

–          La ce-ţi trebuie, la ce-ţi foloseşte să te aşterni aşa pe hârtie în faţa oamenilor?

–          Nu m-am întrebat niciodată chestia asta. Dar nu aşa face un scriitor?

–          Ce te-a făcut să vrei să fii scriitor? Se-ascunde în tine vreo tendinţă exhibiţionistă? Te-a-mpins orgoliul să vrei să fii un alt fel de vedetă?

–          Mi se pare mie sau exagerezi în mod intenţionat? Sper că nu vorbeşti serios!

–          De ce nu? Ia, hai, răspunde dacă ai curaj!

–          De ce să n-am curaj? Eu n-am nimic de ascuns! Când am conştientizat prima oară că vreau să fiu scriitor eram destul de mic, cred că aveam vreo 11 ani sau cam aşa. Citeam cu mare pasiune aproape orice carte. Mă fascina această posibilitate de a surprinde lumea, o lume atât de diversă şi atât de depărtată in timp şi spaţiu de mine şi de viaţa mea. Îmi plăcea să inventez poveşti, şi chiar am făcut câteva pe care le-am dat profesoarei de română prin clasa a cincea. M-a apreciat şi mi-a dat câteva sfaturi, apoi m-a târât pe la toate concursurile literare şi toate olimpiadele de română. Nu-mi plăcea treaba asta, dar nu prea aveam curaj să renunţ. Imi tot spunea că aşa o să-mi exersez stilul.

–          Şi?… Ţi l-ai exersat?

–          Bineînţeles! Orice îţi foloseşte. Atât cât îţi foloseşte. Numai că trebuie să ştii când să te opreşti din a folosi uneltele altora, să ţi le faci pe-ale tale.

–          Bun, dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce te arăţi pe tine aşa gol, fără nicio jenă, fără nicio teamă tuturor? De unde ai tu curajul ăsta? Nu-i, oare, nebunie?

–          Tu nu-nţelegi! Oamenii sunt eu. Mă văd în fiecare, trăiesc în fiecare dintre ei şi fiecare dintre ei trăieşte-având  câte-o bucăţică din mine. La ce să m-ascund? Orice experienţă de viaţă a mea  se poate regăsi în viaţa altcuiva. De ce crezi că spun oamenii că se regăsesc în cine ştie ce gânduri, poezii semnate de alţii? De ce crezi că sunt atraşi? Cum să le placă ceva ce ei nu cunosc de dinlăuntrul lor?  Dacă nu ar exista aceste asemănări, noi n-am mai fi. Asemănările nu sunt doar fizice, chimice, de constituţie a corpului sau funcţionare a sistemului biologic. Asemănările sunt în toate planurile, inclusiv în planurile spirituale sau în cele ale ideilor. Dacă vezi o poezie scrisă în limba japoneză şi tu nu cunoşti această limbă, poţi aprecia acea poezie? Nu. Nu poţi aprecia decât ceea ce ştii deja, ceea ce poţi înţelege. Cititorii care mă apreciază, nu apreciază “stilul”, apreciază ceea ce recunosc din ei în mine. Şi-atunci, de ce m-aş acoperi sau m-aş ascunde? Dimpotrivă, cu cât mă caut mai mult pe dinăuntru, cu-atât găsesc şi mai mulţi cititori, mai multe imagini de oameni răsar in lumină.

–          Şi ai cumva ambiţia să cuprinzi întreaga omenire?

–          Dac-aş găsi-o-n mine, cred că ori eu, ori omenirea am înceta să mai fim. N-ar mai avea sens. Ce sens ar mai putea avea o viaţă atunci când totul ţi-e cunoscut?

–          Ei, hai, că nu poţi spune că ţi-e cunoscut! Îţi imaginezi lucruri, nu le trăieşti. Nu sunt experienţe reale!

–          Probabil că aşa pare. Eu, când încep să fiu un personaj, cel puţin atâta timp cât scriu, trăiesc ca el, sunt el. Creierul nu face diferenţa intre real si imaginar. Simt ceea ce simte el. De-aia, de exemplu, eu nu descriu moartea. Chiar dacă moare vreun personaj, ceea ce, oricum încerc să evit, dar încă nu sunt capabil să descriu asta. Dar, te rog, spune-mi, cu ce te-am supărat de eşti atât de cinic cu mine?

–          Nu ştiu dacă m-ai supărat. Mai degrabă mă enervezi cu toate sincerităţile astea, cu toate afişările astea ale tale, cu toate femeile care se dau pe spate cu inimile fâlfâinde de cum aud numele tău! Pur şi simplu nu-nţeleg cum de pot să fie atât de atrase de poveştile tale. Cu-atât mai mult cu cât ştiu că de fiecare dată, faci ce faci, şi tot pe tine parcă te descrii.

–          Mă scriu, mai degrabă. Nu mă de-scriu. Deşi, nu-mi lipseşte nici descompunerea, analiza în detaliu, aşa că, da, poţi spune că mă şi de-scriu. Mă de-scriu de toate scrierile altora căutând să mă găsesc pe mine. Dacă va fi existând vreun mine.

–          Oh, da, eşti filozof! Uitasem!

–          Cu toate că nu pot spune că-mi face plăcere sau că mă simt confortabil cu tine azi, îmi dau seama că deşi suntem prieteni de-atâţia ani, pe tine nu te-am găsit prin mine până acum. Dar îţi promit că te voi căuta şi te voi scrie.

–          Pe mine?… Chiar?

–          Da. Şi-atunci vom fi amândoi aşternuţi pe hârtie, nuzi şi liberi. Şi unul şi altul, unul de altul.

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s