24 noiembrie 2013

24 noiembrie 2013

–          Ai uitat povestea de-acu’ trei ani?

–          Nu.

–          Atunci n-ai iertat!

–          Ba da, am iertat!

–          Ba nu. Iertarea totală se aşterne peste amintire până când amintirea nu se mai vede pentru că iertarea o albeşte.

–          Exagerezi! Asta ar însemna că toată istoria s-ar şterge la un moment dat.

–          Păi, şi nu s-a şters? Mai ştim noi cum au trăit, cum au iubit sau cum n-au iubit strămoşii noştri?… Nu mai ştim. Ne imaginăm, ne închipuim, proiectăm asupra lor poveştile noastre, perspectiva din care noi trăim şi simţim acum. Dar poate că ei erau foarte diferiţi de noi, atât de diferiţi încât noi nu putem nici măcar să ne imaginăm. Şi ceea ce nu ne putem imagina, nu poate exista, nu-i aşa?

–          Cum adică?

–          Adică, dacă nu poate fi cuprins şi procesat de scoarţa noastră cerebrală¸nici un lucru nu poate exista. Când se introduce o informaţie nouă, când se pescuieşte vreo “descoperire”, aceasta se petrece pentru că acel creier funcţionează anormal în raport cu norma generală. Îl poţi eticheta geniu sau nebun.

–          Şi ce legătură are asta cu iertarea?

–          Ca să poţi ieşi din procesul învârtirii în cercul normei, să ieşi din cercul închis al neiertării, trebuie să vrei să­-ţi schimbi perspectiva, să-ţi schimbi modul în care priveşti acea situaţie sau persoană. Să ieşi din obişnuinţă, din rutină sau din inerţie, să vrei să gândeşti altfel. Reorientându-te în spaţiu, modificându-ţi câmpul vizual, coordonatele spaţiului experienţei tale, poţi avansa, te poţi deplasa mai departe. Altfel, vei rămâne în acelaşi cerc, te vei învârti in acelaşi tip de experienţe, până când oboseşti, îţi consumi puterea, renunţi, te-aşezi şi-aştepţi doar să ţi se termine viaţa.

–          Viaţa mea a continuat şi chiar am trăit şi alte experienţe noi! Nu-i adevărat, nu se confirmă teoria ta!

–          Şi totuşi, acum ai venit să­-mi povesteşti aceeaşi poveste. Doar numele sunt diferite, situaţia în fond este aceeaşi. Dacă vrei să vezi, vei vedea că esenţa este aceeaşi.

–          … mda, s-ar putea să ai dreptate.

–          Aşa că, dacă vrei să nu se mai repete, trebuie să schimbi trecutul. Vindecându-ţi neiertarea, vindecându-ţi suferinţa de-atunci, te eliberezi şi îţi eliberezi prezentul şi viitorul. Iertarea presupune înţelegerea deplină, schimbarea paradigmei “veve”: vinovaţi şi victime. Dacă rămâne o singură urmă de victimă în tine, exact asta vei atrage în continuare: alte situaţii în care haina victimei te va îmbrăca din ce în ce mai bine.  Şi chiar dacă ai ales să trăieşti o experienţă de genul ăsta, nu este necesar să o şi repeţi. Dacă reuşeşti  s-o înţelegi, să fii în pace cu lecţia asta, să-i mulţumeşti că a existat în viaţa ta, nu să i te împotriveşti, nici să fugi sau să te închizi de teama suferinţei sau a eşecului, atunci nu vei mai atrage lucruri asemănătoare.

–          O să-ncerc, dar asta înseamnă să mă întorc iar, în povestea aia, să sufăr din nou…

–          Vezi, asta spuneam, că nici măcar n-ai înţeles, d-apăi să ierţi! Suferinţa asta ţine de felul în care te poziţionezi tu în raport cu situaţia. Tu încă te vezi o victimă pentru că, iată, tocmai ai spus că vei suferi din nou dacă-ţi vei reaminti, dacă te vei întoarce în locul acela.

–          Da, aşa e. Ai dreptate. Mulţumesc.

–          Să-ţi fie cu folos!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s