25 noiembrie 2013

25 noiembrie 2013

–          Am crezut cu totul şi cu totul altceva!… Nu ştiu de ce, nu ştiu cum de nu mi-am dat seama până acum. Mi-am irosit ani buni din viaţă, am trăit în închisoarea acelor convingeri, şi-acum?… Ce să mai fac acum? Ce rost mai are să-nţelegi atât de târziu? Asta e o ironie a vieţii!

–          Nu ştiu dacă este o ironie. Dar de ce nu te bucuri că ai avut, măcar şi acum, această revelaţie? Că poţi schimba totul de aici înainte?

–          La ce bun? Tinereţea mea s-a dus. Ce să mai fac de-aici înainte?

–          Tinereţea nu înseamnă anii înşiraţi între certificatul de naştere şi cel de deces sau cât de întinsă este pielea pe corpul tău. Spiritul tinereţii stă exact în felul în care reuşeşti să schimbi perspectiva generală care te învaţă să crezi că, dacă ai trecut de 45-50 de ani, gata, nu mai eşti tânăr, corpul tău nu mai are putere, te pregăteşti să mori. Puterea corpului vine din puterea credinţelor şi a convingerilor noastre care coordonează chimia şi biologia corpurilor noastre. Energia schimbării este cea care determină variaţiile necesare spiritului tinereţii care, astfel, se trezeşte şi obligă corpul să muncească, să schimbe, să-şi găsească echilibrul în noua situaţie. Metabolizarea unei intenţii, a unui gând ce conţine poate o dorinţă sau un ţel, este exprimată chiar şi prin starea de optimism care te cuprinde atunci când te-apuci de munca necesară realizării ţelului. De fapt, bucuria aceea intrinsecă, strălucirea din ochii unui om care se bucură de ceva nou, este strălucirea şi bucuria copilului. Atâta doar, că acest copil se plictiseşte repede. De-aceea îi sunt necesare noi şi noi jucării.

–          Tu nu-nţelegi! Chiar nu pot să trec peste prostia mea, să uit c-am fost atât de…

–          Naiv. Naivitatea noastră intrinsecă este cea care ne face să credem şi să preluăm toate credinţele altora, să preluăm comportamentele şi atitudinile altora, să fim şi noi ca ei, să aparţinem lor. Inocenţa copilului interior moare atunci când spiritul tinereţii adoarme. Şi peste om se-aşterne tristeţea sau apatia, răutatea sau nebunia. Iartă-ţi copilul, iartă-te pe tine. Iartă şi înţelege că orice lecţie este de folos, orice revelaţie presupune o schimbare şi chiar un început.

–          Ce să mai încep? La ce să mai încep? Ce rost ar mai avea să-ncep ceva?

–          Ce rost ar avea să nu începi? Ce-ai putea să faci? Să stai s-aştepţi să treci prin moarte mai departe? Şi dacă ai de aşteptat încă 20 de ani? sau 30? Sau 40? Cum vei aştepta? Cum va fi viaţa ta?

–          Nu ştiu. Nici nu mă pot gândi acum.

–          Pentru că nu vrei. Pentru că ţi-e mai comod să fii o victimă. Este mult mai uşor.

–          Nu mi-e deloc comod! De ce crezi tu că mi-e comod? M-am săturat să fiu o victimă, de foarte mult timp m-am săturat! Dar…

–          Dar n-ai făcut nimic să nu te mai gândeşti la tine în felul ăsta. Să-ţi schimbi dorinţele care te-au împins să ajungi în starea de victimă, să schimbi orice te împingea să-ţi negi bucuria, tinereţea, sănătatea… Vezi tu, e mult mai uşor să aruncăm responsabilitatea în cârca vieţii sau a lui Dumnezeu. Să fie alţii vinovaţii, iar noi să fim bietele victime!

–          Şi ce să fac? Ce-mi tot dai atâta cu teoria, că mă scoţi din sărite!

–          Mă bucur că te scot din sărite. Aşa te mai urneşti puţin. Când te-ai simţit tu cel mai tu? Caută şi găseşte acel moment din viaţa ta când ai trăit mulţumirea, plinătatea, întregimea. Când ai fost fericit şi puternic. Cu siguranţă există un asemenea moment. Analizează-l, întreabă-te de ce te-ai simţit tu bine cu tine atunci, de ce ai fost în pielea ta. Dar ai grijă şi nu accepta explicaţii de genul “pentru că ea mă făcea să mă simt aşa” fără să mergi mai departe şi să descoperi care erau acele calităţi ale ei care te împlineau pe tine. Acele calităţi sunt şi în tine, încă nemanifestate, încă neînflorite. Fii sigur că sunt, căci altfel nu le-ai fi putut recunoaşte în ea. Tot ceea ce ai de făcut este să te iubeşti, să te respecţi şi să te apreciezi pe tine cel puţin la fel de mult cum ai iubit-o, ai respectat-o şi ai apreciat-o pe ea. Ca să iubeşti, nu este necesar să cunoşti. Ca să respecţi este necesar să crezi. Ca să apreciezi, este necesar să cunoşti, să crezi şi să iubeşti. Iubind învăţăm. Învăţăm iubind. Iubeşte-ţi iubirea. Iubeşte că poţi iubi. Astfel, iubirea ta va spori, va creşte, te va cuprinde şi-ţi va cuprinde viaţa. Iubirea n-are vârstă, n-are loc, n-are graniţe. Este etern tânără.

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , . Bookmark the permalink.

One Response to 25 noiembrie 2013

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s