5 decembrie 2013

5 decembrie 2013

–          Azi, la un semafor, s-a apropiat de masina un copil cam de vreo 11 ani şi mi-a cerut un leu. M-am obişnuit să văd cerşetorii profesionişti sau spălătorii obraznici de parbrize atingând maşina, insistând, repetându-şi cererea. Aproape că era să nu mă uit la ea, probabil era o fată. Aşa, cu căciula pe cap, nu puteam fi sigură. Poate mi-a rămas ideea de feminin în minte după ce i-am văzut privirea luminată de bucuria de a fi primit ceea ce a cerut:un leu. Era atâta căldură şi atâta dragoste ce cuprindea totul, ierta întreg urâtul lumii cu seninul din ochii săi. Am continuat să o privesc cum, fără să bată în geam, fără să strige, a adresat aceeaşi întrebare şi şoferului maşinii din dreapta mea. El şi-a mişcat doar ochii discret, într-o parte: “şterge-o!” Din privire, dintr-o privire poate menită să-mi echilibreze mie momentul, să mă aducă cu capul pe pământ. Sau la pământ. Mi-au ţâşnit lacrimile pe loc. Copilul acela nu era un cerşetor de profesie. Copilul acela poate că dorea să-şi cumpere o ciocolată de Moş Nicolae, ori poate dorea să-i cumpere surioarei sale, frăţiorului, prietenei, prietenului…  Nu avea altă cale de a face rost de bani. Copilul acela avea bun simţ şi aproape sigură sunt că avea acest curaj nu din disperare, ci din dorinţa de a face ceva frumos pentru altcineva. Seninul acela al sufletului din ochii săi era iubire, era altruism, era… frumuseţea lumii! Poate că altă dată m-aş fi înfuriat, m-aş fi pus de-a curmezişul străzii şi le-aş fi strigat tuturor, în zgomotul claxoanelor: daţi-i un leu copilului ăstuia, în Numele lui Dumnezeu! Sau poate doar aş fi gândit asta, şi aş fi plecat laşă, ipocrită, suferindă de suferinţa şi urâciunea lumii, tot pe mine revoltându-mă, învinuindu-mă, urâţindu-mă, tocmai ca să fiu în ton cu lumea.  O oră mai târziu ieşeam dintr-un magazin, mă îndreptam spre locul unde trebuia să duc căruciorul şi să-mi iau moneda de 50 de bani. Un bărbat, pensionar, pe care îl auzisem şi-l văzusem şi la intrarea în magazin, era glumeţ, vorbea tare şi privea oamenii, doar-doar le-o atrage atenţia. Acum se mutase lângă locul de parcare pentru cărucioare. M-am apropiat de el şi mi-a spus că-mi parchează el căruciorul, ca să-şi ia şi el o pâine. M-am uitat la el, era agresiv, părea sănătos, poate chiar avea nevoie de bani, poate că făcea haz de necaz, poate îşi ascundea umilinţa pe sub atitudinea glumeaţă. Oricum, era tare fals. Se simţea ţâşnind din el o agresivitate de instigator în mulţime.  Cu gândul încă la copilul căruia aş fi putut să-i dau mai mulţi lei, nu doar unul, cât a cerut, am refuzat să-i dau 50 de bani acestui pensionar. Nu m-am simţit nici vinovată, nici mai bine, nici mai rău. Atâta doar că mi-am dat seama că judecata asta, cântărirea asta a lucrurilor, a oamenilor, nu se va opri atâta vreme cât vor continua diferenţierile, cât timp unii vor avea şi alţii nu vor avea.

–          Şi de ce crezi că sunt lăsate să fie aceste diferenţe şi diferenţieri?

–          Trăirea experienţelor pe mai multe paliere, din mai multe perspective, şansa de a evolua, da, ştiu, nu-i nevoie să­-mi reaminteşti! Dar te întreb şi eu: dacă toţi miliardarii lumii ar dărui miliardele lor astfel încât fiecare om să aibă un acoperiş deasupra capului, haine şi mâncare, dacă nu s-ar mai construi atâtea arme şi gadgeturi, şi aparate care înlocuiesc oamenii, lăsându-i şomeri, atunci nu s-ar mai face evoluţie?…  Am ajuns să evoluăm mental, fizic, să involuăm emoţional, să evoluăm material, social, în niciun caz spiritual. Evoluăm nu din necesitate, ci din ambiţie. Nu construim pentru că avem nevoie, ci ca să fim deasupra altuia, care a construit ceva şi  a fost aplaudat. Vizăm faima şi succesul, nu evoluţia sufletului. Aşa cum mulţi se amăgesc că-şi trăiesc viaţa într-un mod spiritual participând la tot felul de cursuri despre cum să ai succes, abundenţă, feminitate, masculinitate, cum să vorbeşti în faţa publicului, cum să faci să ai un public, să-ţi meargă bine afacerea… Ce evoluţie spirituală importantă!

–          Este şi asta o etapă. Nu te grăbi să judeci. Este o treaptă. Va veni vremea când vor înţelege toate astea şi-atunci vor alege să trăiască experienţa iubirii. De fapt, vor fi nevoiţi. Vor fi împinşi de situaţiile vieţii să caute iubirea. Pentru că iubirea este următoarea treaptă. Este pur şi simplu o scară. Pe fiecare treaptă vezi lumea într-un fel, ai anumite nevoi, dorinţe, aspiraţii, preocupări. Fiecare treaptă este un univers în sine, o lume.

–          Scara ce duce-n paradis! Aia pe care am coborât, nu? Iar acum trebuie s-o urcăm la loc. Şi ne-mbulzim pe primele trepte, dar pe cele de mai sus ajung din ce în ce mai puţini. Sau şi aici e cu porţia? Să fie echilibru, să nu se dărâme scara, la bază stau cei mai mulţi, iar treptele de sus nu suportă, de-aceea sunt puţin ocupate, nu?

–          Şi oamenii trebuie să fie foarte uşori ca să ajungă atât de sus. Nu pot să urce cu bagaje, nici cu bolovani atârnaţi de picioare. Ăsta este rostul scării. Te-ajută să treci prin materia grea, să o cunoşti, astfel încât să o poţi depăşi, să te poţi desprinde de ea  sau, mai degrabă, s-o luminezi cu seninul sufletului, cum ziceai tu.

–          Doamne, cât mai este!…

–          Mai este mult pentru omenire, e-adevărat, dar vestea bună este că totuşi continuă să urce. Aşa, puţin câte puţin, dar măcar urcă.

–          Şi va ajunge vreodată să fie sus de tot, să fie toţi oamenii bucuroşi, măcar? Eliberaţi din ură şi furie şi ambiţie şi invidie? Să se iubească frumos, să construiască frumos… Va ajunge omenirea să trăiască vreodată epoca aia de aur?

–          Nu se prea gândesc oamenii la epoca de aur, la o asemenea etapă in care fiecare om ar avea dreptul la abundenţă şi bucurie. Oamenii se gândesc la aur, da, dar nu la o asemenea viaţă, la o asemenea experienţă. Şi, de vreme ce nu hrănesc această idée, ea nu are cum să devină realitate. Gândirea colectivă este acum amestecată, iar cei care ar putea să hrănească asemenea realitate, sunt prea puţini şi răspândiţi în lume. Nu se adună, nu se poate concretiza.

–          Mda! Credeam c-ai să-mi dai o veste frumoasă. Credeam că mă vei bucura.

–          Nu-ţi pot răspunde fals, chiar şi dacă îmi doresc să fii bucuroasă. Dar fiecare asemenea falsitate te-ar îndepărta, de fapt, de autentica frumuseţe şi bucurie.

–          Am înţeles, nu mă poţi minţi frumos.

–          Ar fi dureros şi otrăvitor.

–          Bine, noapte bună.

–          Noapte frumoasă! C-acuşi trebuie s-apară şi Moş Nicolae!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s