6 decembrie 2013

6 decembrie 2013

–          Mi-aş fi dorit să-ţi pot oferi ceva, un cadou. Distanţa însă nu-mi permite.

–          Ce fel de cadou?

–          Nu ştiu, nici nu m-am gândit, tocmai pentru că sunt atât de departe şi n-ar fi ajuns la timp oricum.

–          Adică un cadou material, asta ţi-ai fi dorit să-mi oferi?

–          Fireşte. Nu ştiu ce, că nici nu mai ştiu ce mai e prin oraş, ce ar fi fost potrivit…

–          Mă-ntreb de unde şi de când ne-am învăţat să ne simţim vinovaţi sau trişti dacă nu oferim cadouri materiale celor dragi de sărbători! Nu spun că nu e frumos, dar uneori credem că este suficient să cumpărăm cine ştie ce parfum sau bijuterii, cămaşă sau fular pentru a ne arăta dragostea de sărbători. Ne achităm de “datoria” asta şi gata, putem contina să ignorăm adevăratele nevoi ale noastre. Alergăm disperaţi, cheltuim bani pe care poate că nici nu-i avem, bani virtuali, din împrumuturi reale, numai ca să ne facem datoria. Asta mie mi se pare cel mai urât, că sărbătorile au ajuns să fie sinonime cu suferinţa,  cu întristarea pe care am văzut-o pe chipurile multora doar pentru că nu pot, şi se şi învinovăţesc pentru asta, să facă cadouri … “ca toată lumea”.

–          Da, adevărul este că dacă aş fi avut bani suficienţi, nu mi-aş fi făcut griji că mă mai costă şi poşta, poate că m-aş fi gândit să-ţi trimit ceva, dar aşa, când ştiu că taxele de transport pot fi chiar mai mari decât valoarea cadoului pe care-l am de trimis, mi se taie orice elan să mai caut cadouri. La inceput m-am simţit foarte vinovat, nu mi-a căzut bine deloc, apoi m-am obişnuit cu ideea şi mi-am zis că mai bine dau un telefon şi vorbesc de banii ăia, şi-n felul ăsta sunt mai aproape de oamenii dragi.

–          Ei, vezi? Foarte bine ai gândit! Avem nevoie să ne-auzim, să ne simţim adevăratele emoţii, nu să ne imaginăm emoţia din cine ştie ce scrisoare sau mesaj scris. Eu chiar mă bucur şi consider că mi-ai făcut un adevărat cadou cu telefonul ăsta.  Lucrurile materiale se înfăţişează şi ele atunci când se poate, când este nevoie de ele, dar nimic nu poate înlocui dragul pentru un om. Iar sărbătorile astea tot despre dragoste vorbesc, tot asta ar trebui să ne reamintească, nu să ne arunce în competiţii absurde, cine a făcut cui daruri mai scumpe şi mai multe.

–          Aici măcar există magazine care primesc darurile nedorite şi le revând, cu reducere, e-adevărat, dar măcar poţi să iei ceva bani cu care să-ţi cumperi ce ai nevoie cu-adevărat. La voi încă nu există aşa ceva, nu?

–          Hm… te-ai cam îndepărtat. “La noi” nu ştiu dacă există, poate c-acum or fi existând. Nu ştiu, că nu bântui prin magazine. Dar spune-mi, ţie cum îţi este acolo, cum te simţi, cum îţi este viaţa?

–          Ce să-ţi spun?… Lucrez mult, sunt obosit, pic seara ca un buştean, iar când am liber, în weekendurile în care nu fac curat în casă şi cumpărături, încerc să mai ies şi eu, să mai vizitez câte ceva. Rar ajung la ocean, să fac o baie, să stau la soare… Mi-am dorit atât de mult să vin aici, să fiu aproape de ocean, să mă pot scălda când vreau eu… Dar nu e chiar aşa. Fac cel puţin o oră cu maşina pân-acolo, nu mai spun de aglomeraţie, şi la dus şi la întors, iar ca să-mi găsesc un loc mai retras, trebuie să merg şi mai mult.

–          M-ai lăsat mută… şi-atunci, de fapt, tu ce faci? Munceşti mai mult, pe bani mai mulţi ca să ce?

–          Ca să-mi permit să mă întorc acasă în concediu, să trimit bani, să-i ajut pe-ai mei…

–          Măcar ţi-ai făcut prieteni acolo? Te bucuri de viaţa ta?

–          Mi-am făcut ceva prieteni, dar aici prietenia este altfel. Mai ieşim la un bar, la un bowling, se mai întâmplă să mergem şi în câte-o excursie… Ce să spun, m-am obişnuit.

–          Acolo se sărbătoreşte Moş Nicolae?

–          Nu. Doar Crăciunul.

–          Şi ce-ai să faci de Crăciun?

–          M-au invitat nişte români cu care nu mă întâlnesc prea des, că nu-mi prea plac, dar acum s-ar putea să mă duc, c-au zis că fac sarmale şi-au făcut şi cârnaţi.

–          Mda, cam asta facem, aşteptăm Crăciunul ca să mâncăm sarmale şi cârnaţi.

–          Ei, ne şi adunăm. E o ocazie să ne-ntâlnim, să mai vorbim, să fim împreună…

–          Alo?… Ah, i s-a terminat cartela!…

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s