11 decembrie 2013

11 decembrie 2013

–          Zi-mi şi mie ce să fac să scap de durerea asta de cap!

–          Nu-ţi spun.

–          De ce?

–          Pentru că te-ai obişnuit comod, leneş. Orice-ar fi, orice ai avea, vii şi intrebi. Iei un răspuns şi gata. Ce să te mai oboseşti să mai gândeşti, să-ţi mai găseşti răspunsuri tu singur? Las’să obosească alţii.

–          Păi, bine, dar tu ştii! Eu nu ştiu. Cum să nu te intreb pe tine?

–          Da’ eu de unde crezi că ştiu?

–          Ai invăţat, te-ai născut deştept, nu ştiu, dar ştiu că tu ştii şi de-aia vin la tine, să mă ajuţi şi pe mine, că tu ştii.

–          Ei, uite că de data asta nu-ţi mai spun nimic. Caută-ţi singur răspunsul!

–          Ei na! te pomeneşti că te-am prins pe picior greşit! Tu, deşteptul satului, acuma nu ştii! Ptiu, drăcie! Ia uite că te-am incuiat!….

–          Mă, tu n-auzi? Nu că nu ştiu, nu vreau să-ţi mai hrănesc lenea! Pune-ţi mintea-n priză şi la câte ţi-am spus pân-acu’, sigur îţi găseşti răspuns.

–          Hai, mă! Nu fii rău! Că pierd timpul. Şi chiar mă doare rău capu’!… Nici nu pot gândi!

–          Zău?… poate a amorţit mintea şi de-aia te doare capu’! ştii ceva, eu când eram în primele clase, o tot rugam pe soră-mea să-mi facă temele la română. Că ziceam că eu nu ştiu, că nu pot, aşa cum zici şi tu. Şi-ntr-o zi, se pune asta de-a curmezişul şi zice ba. Mă, da’ s-a ţinut tare de tot, n-a vrut în ruptul capului. Nu s-a lăsat speriată nici de ameninţările mamei, nimic n-a clintit-o. şi, până la urmă, ce să fac, mi-am făcut singur compunerea. A doua zi mă ridică învăţătoarea să citesc compunerea mea. Tremuram de frică, să nu fie prea rău, să nu-mi dea notă mică. Şi, ce crezi, după ce termin de citit, mă-ntreabă: te-a ajutat sora ta, nu-i aşa? Eu sar repede şi-i zic că nu, ea vine cu argumente că e o diferenţă mare intre compunerile mele din trecut şi asta şi să fiu sincer, că nu-mi face nimic dacă spun adevărul. Si eu îi tot spuneam că singur mi-am făcut tema, ea se enerva că eu nu recunoşteam ce voia ea să recunosc, ce credea ea că era adevărul meu, până când mi-a zis să-i zic mamei să  vină a doua zi la şcoală.

–          Măi, să fie!

–          Da, aşa a fost. Aşa că, uite, fac şi eu ca soră-mea, că dacă n-ar fi procedat aşa cu mine, n-aş fi ajuns aici. Şi-ţi zic ţie: nu-ţi mai răspund la nicio întrebare. Răspunde-ţi singur şi-aşa ai să creşti şi poate-ai să mă şi depăşeşti.

–          Dar nu vreau să te depăşesc! Mie mi-e bine aşa.

–          Sigur, comod, cald, bine… nu vrei să mă duc şi la nevastă-ta in locul tău?

–          Băi! Pân-aici! Tu să nu te iei de ce-i al meu, că nu ştiu ce fac! Incompetentu’ naibii!

–          Dacă eu sunt incompetent, atunci de ce mai furi tu timpul meu, hoţule?!

–          Tu mă faci pe mine hoţ, mă… prostule! Îngâmfatule! Că te dai mare că le ştii pe toate, şi când să arăţi şi tu ceva… na, uite, că mi-ai arătat, că tu ai fost hoţ şi-ai minţit la şcoală până când n-a mai vrut sor’ta să te-ajute! Uite-aşa, pe minciuni şi furtişaguri ai ajuns tu ce-ai ajuns! Şi acu’ te mai dai şi la nevestele oamenilor? Ptiu! Învăţător eşti tu? Eşti un hoţ şi-un mincinos!

–          Vezi că o să te doară şi mai tare capul dacă mă mai jigneşti pe nedrept!

–          Ei, na, că de-aia m-o durea pe mine, c-am jignit oamenii!

–          Şi că i-ai judecat!

–          Hai, că baţi câmpii! Du-te naibii de prost!

–          Du-te şi tu pe drumul tău.

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s