21 decembrie 2013

21 decembrie 2013

–          Spuneai ieri, sau cel puţin aşa am înţeles eu, că barierele astea, pe care le menţinem prin credinţele şi convingerile noastre, ni le punem singuri, că ne autolimităm. Eu nu vreau să mă limitez şi nici să-mi menţin bariere, mai ales pe cele de care nici măcar nu sunt conştient. Nu asta este dorinţa mea. Explică-mi, te rog, cum se face că eu încă nu-l cunosc pe Dumnezeu? Cum se face că am nevoie de intermediari? Cum să fac să elimin barierele astea?

–          Care este dorinţa ta cea mai mare? Ce-ţi doreşti cel mai mult şi cel mai mult în viaţa ta?

–          Vreau să cunosc adevărul.

–          Toate situaţiile din viaţa ta se vor organiza în funcţie de această dorinţă atâta vreme cât tu rămâi consecvent.  De fapt, chiar şi dacă uiţi ce dorinţă-intenţie ai lansat, asta nu anulează răspunsurile care vin către tine, ci poate doar să îngreuneze procesul conştientizării, procesul raţional al înţelegerii tale. Şi, un alt efect al uitării este haosul de răspunsuri. Nemai fiind concentrat pe o singură dorinţă, lansând mai multe dorinţe, ne vom trezi cu răspunsuri combinate, foarte greu de tradus. Noi nu suntem conştienţi de importanţa lansării în spaţiu a unei asemenea “rachete”. Odată lansată, nicio rachetă nu poate fi oprită. Ea, cel mult, poate exploda, poate să nu ajungă întreagă în dimensiunile mai înalte, cele de deasupra planului astral, dar odată decolată, îşi urmăreşte propriul sens al existenţei sale. Cred că este foarte important să reţinem sau să ne putem aminti de momentul lansării în spaţiul universal al unei dorinţe importante. Dacă rămânem consecvenţi şi suntem disciplinaţi, dacă urmărim cu rigoare aproape ştiinţifică fenomenul şi evenimentele sale, vom înţelege foarte uşor de ce vin în viaţa noastră anumite întâmplări, situaţii, persoane. În funcţie de ceea ce noi înşine am cerut, universul trimite răspunsuri. Acţiunea noastră  ca particulă, determină un răspuns-reacţiune din partea întregului ce ne conţine. Intracomunicarea aceasta este la fel ca şi în organismul uman.

–          Asta e valabil pentru orice dorinţă?

–          Este valabil în mod special pentru acele dorinţe care sunt exprimate clar, într-un context raţional-emoţional puternic. Să spunem că într-un moment de asemenea claritate ţi-ai spus şi ai trăit cu toată fiinţa ta acest gând-dorinţă, te-ai hotărât că cel mai important lucru pentru tine este să afli adevărul. Ei bine, înseamnă că în viaţă ţi s-a întâmplat de multe ori să depistezi falsul sau minciuna, nu-i aşa?

–          Oh, da, şi parcă cu cât am respins mai tare oamenii mincinoşi, cu-atât am suferit întâlnind minciuna în toate aspectele sale, până la cele mai subtile şi foarte greu de dezvăluit!

–          Şi, la fel de bine, poate că ai avut momente în care adevărul care ţi se revela, pe care îl conştientizai era atât de grav, atât de greu, încât l-ai respins, te-ai îndepărtat de o asemenea povară şi suferinţă, nu?

–          Da, s-a intâmplat şi asta.

–          Ei bine, pe undeva prin subconştientul nostru s-a înrădăcinat ideea că nu e bună suferinţa, că trebuie să fugim de ea. Dar, cu cât fugim mai mult, cu atât ea ne urmăreşte mai dihai, se insinuează şi mai adânc şi mai subtil, până când devine un fel de substanţă fundamentală care influenţează orice gând, în care germinează orice idée. În loc să fugi de suferinţa cauzată de un adevăr revelat, mergi în continuare în ea, pătrunde şi caută-i esenţa, caută-i rădăcinile, caută să înţelegi de ce ai reacţionat prin suferinţă în faţa adevărului. Cu cât cauţi mai mult, cu-atât vei descoperi noi adevăruri despre tine, despre mecanismele tale de reacţie. Este posibil şi să descoperi că, de fapt, acela nu era un adevăr. Era o idée temporară şi pasageră, un fel de gri prin care trebuia să treci în drumul tău de la întuneric spre lumină. Reacţia de respingere te împiedică să descoperi caracterul pasager şi chiar iluzoriu al unui asemenea pasaj. Şi, ce-ţi rămâne? Haosul. Nu ai cunoscut nici adevărul, nu ai cunoscut nici originea respingerii, adică a suferinţei. Rămâi în umbră.

–          Când îl întrebi pe Dumnezeu, şi-l rogi să-ţi arate, să te călăuzească, cum îţi răspunde?

–          În foarte multe moduri. Poate că-ţi răspunde printr-o adiere de vânt ce-ţi provoacă o anumită emoţie sau te face să-ţi aminteşti cine ştie ce secvenţă din viaţa ta în care, o asemenea adiere de vânt a avut o anumită însemnătate. Ori poate că-ţi răspunde printr-un pasaj citit într-o carte, acel moment de “aha” pe care îl trăieşti înţelegând brusc cu totul şi cu totul altceva decât cuvintele citite. Ori printr-o propoziţie auzită pe stradă, când treceai pe lângă cineva. Formele prin care îţi răspunde sunt multe şi variate, problema este să recunoşti, să ajungi să identifici vibraţia.

–          Da, exact! Cum ştii că-ţi răspunde Dumnezeu şi nu-ţi răspunde mintea ta?

–          Când îl iubeşti pe Dumnezeu, când te-ai dăruit lui Dumnezeu, şi mintea ta s-a dăruit.

–          Şi-atunci, nu mai e nicio diferenţă? Adică ceea ce-mi vine în minte este de la Dumnezeu?

–          Atunci când nu mai există nicio îndoială, nicio fărâmă de spaţiu intre tine şi Dumnezeu, atunci când te laşi trăit de Dumnezeu, da, mintea ta este platforma prin care comunică şi se exprimă pe sine, prin corpul tău. Însă ai spus că dorinţa ta cea mai mare nu este să trăieşti fiind una cu Dumnezeu, ci să cunoşti adevărul. Te afli într-o etapă avansată a căutării tale. Ce crezi că s-ar putea petrece atunci când vei ajunge la capătul căutărilor?

–          Cred că voi fi liniştit, împăcat şi fericit.

–          Am putea spune că, de fapt, exact acestea sunt şi obiectele căutării tale, nu? Că, în fapt, tu nu cauţi adevărul, ci cauţi să dobândeşti acest status: cauţi să fii în pace cu tine şi cu viaţa şi cu lumea şi să te bucuri de tine trăind în ea?

–          Ce răsturnare!… Cum le mai suceşti tu pe toate! Îmi vine să mă opun acestui raţionament, dar nu prea găsesc argumente.

–          Întreabă-te de ce-ţi vine să te opui.

–          Mă simt mic şi mărunt, mi se pare că mi-ai dărâmat idealurile înalte, că ai redus totul la banala căutare a fericirii. Mi se părea că îmi doresc mai mult, că sunt superior acestei categorii aflate în căutarea fericirii.

–          De ce consideri că este banală sau măruntă? Fericirea şi pacea nu sunt deloc mărunte sau banale. Drept dovadă, sunt tare greu de trăit.

–          Nu ştiu, poate pentru că m-am săturat să tot aud, poate pentru că a devenit un şablon, iar eu fug de şabloane.

–          Fugi înainte de a le înţelege? Fugi doar pentru că sunt şabloane?

–          Nu ştiu. Poate.

–          În matriţa minţii colective a omenirii există acest paradis mereu căutat, un loc al păcii şi al fericirii. Sau, acel loc de odihnă mult promis. Implicit există şi un drum către el, se manifestă şi căutarea conştientă sau inconştientă a acestui loc, căutarea acestei stări. Acest concept-arhetip determină din umbră toate celelalte gânduri. De-abia după ce reuşim să trecem de bariera arhetipurilor, a tuturor credinţelor, bariera astralului organizat după cele 12 principii, cele 12 constelaţii, benzi de frecvenţe ale mentalului, de-abia după aceea putem accesa domeniile de frecvenţe ale planului spiritual. Iar acolo pur şi simplu nu mai există noţiunea de pace sau de fericire. Poate că există acţiune, există necesitate, există vibraţie, dar nu există comparaţie, judecată, raţionament critic, pedeapsă şi răsplată, nefericire şi fericire. Încă există un sens de împlinit, dar nu există teama că s-ar putea să te doară dacă exişti. Iar aceste categorii, aceste denumiri şi împărţiri sunt totuşi opera minţii umane. Ele nu există în afara minţii colective umane.

–          Există vreo modalitate de a trece de toate aceste câmpuri, paliere, benzi, şi cum se mai numesc ele, pentru a ajunge direct la Dumnezeu?

–          Da, reducându-le pe toate într-un singur punct, un punct al Luminii care nu este lumină, un punct al Flăcării care nu e flacără, un punct al Dumnezeului din interiorul tău care nu este Dumnezeul absolut. Acest punct este sursa care te uneşte cu Sursa. Este holograma Sursei. În acest punct explodează IUBIREA care uneşte totul. Şi-atunci tu şi Tatăl Una sunteţi.

–          Iar îmi spui asta, şi iar trepidează ceva în mine! Cum să fac să fiu una cu Tatăl?

–          Fii una cu floarea, fii una cu piatra, fii una cu pasărea, fii una cu vântul, fii una cu focul, fii una cu apa, fii una cu pământul, fii una cu luna, fii una cu soarele, fii una cu tot ceea ce vezi, cu tot ceea ce percepi.” A fi una cu” nu lasă loc nici respingerii, nici opoziţiei, nici judecării. Începe prin a fi una cu tine. Pe mâine!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s