22 decembrie 2013

22 decembrie 2013

–          Am încercat, dar nu cred c-am reuşit!

–          Ce?

–          Să fiu una cu piatra. Să fiu una cu ceva din tot ce mi-ai zis ieri!

–          Şi “nu crezi” c-ai reuşit sau ştii sigur că n-ai reuşit?

–          Păi, nu, n-am reuşit!… adică, ce-ar trebui să se intâmple, cum ar trebui să se petreacă treaba asta?

–          Nu ştiu.

–          Cum adică nu ştii? Şi-atunci de ce-mi spui mie să fac ceea ce tu nu ştii?

–          Nu ştiu cum s-ar putea petrece la tine sau la altă persoană, în general.

–          Şi-atunci, eu cum o să ştiu? Cum o să pot ajunge să fiu una cu Dumnezeu?

–          Cum ai încercat?

–          Mi-am repetat întruna că eu sunt una cu piatra. Am repetat pân-am renunţat. Apoi am încercat cu aerul. Dar, la fel… adică, mă rog, aici am avut oarece senzaţie de uşurare, de aerare a corpului.

–          Bun. Şi ce-ai mai încercat?

–          Am încercat cu apa, dar la un moment dat m-am înecat, am simţit că mă sufoc, am tuşit, am avut senzaţia clară că dacă mai repet mult, mă înec.

–          Acestea sunt jocurile minţii şi posibile traume în existenţa ta, adică frici. În primul rând, ca să fii una cu apa trebuie să i te dai tu mai întâi. Te deschizi total, absolut, dincolo de gândire, dincolo de semnificaţia cuvintelor. Dacă menţii o activitate atât de intensă la nivelul minţii, prin repetiţia aceloraşi cuvinte, şi în tine se naşte o teamă, oricât de mică, atunci mai înainte de a putea fi una cu ceva, trebuie să nu-ţi mai fie frică de acel ceva. Trebuie să iubeşti total, absolut, să nu te mai consideri ceva separat. Să te imbini, să fuzionezi cu acel ceva. Asta înseamnă dăruire. Renunţarea la poziţia eului separat. Emoţia iubirii trebuie să fie singura emoţie manifestată. Mintea însăşi să fie inundată de iubire. Dar, zici că la aer ai avut acea senzaţie de uşurare. Îţi poţi aminti cât de repede s-a manifestat senzaţia asta?

–          Oh, foarte repede! Cred că apucasem să repet mantra doar de vreo trei ori şi deja am simţit ceva în corp, ca un fel de zvâcnire, apoi parcă ar fi crescut corpul meu, în toate direcţiile, se mărea şi se umplea cu aer, dar parcă se şi golea!

–          Şi mai repetai cuvinte atunci când s-a întâmplat asta?

–          Ah, nu, că eram atent la ce se întâmpla cu corpul meu. Asta până când am avut oarece îngrijorare, nu m-am simţit chiar liniştit cu senzaţia aia de mărire a corpului şi de golire, în acelaşi timp.

–          N-ai putut continua, te-ai oprit înainte de barieră.

–          Da, probabil… adică aceea era bariera minţii?

–          Da.

–          Păi, şi cum pot să fac mintea să nu se mai oprească în barierele astea? Ce trebuie să fac?

–          Să ai curaj. Şi încredere. Dumnezeu este ca şi aerul. Nu-l vezi, dar ştii că ai nevoie de el ca să trăieşti. Îl simţi, dar nu ştii ce conţine, nu ştii ce face el în tine.  Du-te şi mai încearcă să fii una cu aerul. Probabil este elementul cel mai apropiat ţie. De altfel, este şi cel mai potrivit. După ce vei trece de bariera asta, s-ar putea să poţi trece de toate celelalte. Succes!

–          Mulţumesc!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s