23 decembrie 2013

23 decembrie 2013

–          Ce se-ntâmplă cu sufletele eroilor, cu sufletele acelor oameni care din iubire de ţară, de familie, de neam se-aruncă în luptă şi-şi pierd viaţa?

–          Se-ntorc acasă dacă recunosc lumina. Dacă asta a fost menirea lor, dacă aşa şi-au ales acele suflete, să vină în trup şi să-şi dăruiască viaţa pentru binele altora, atunci cu siguranţă vor recunoaşte lumina. Aceste suflete au suficientă experienţă acumulată, aşa că nu le va fi greu să recunoască drumul înapoi.

–          Ştii, eu am iubit şi-am fost iubită de un asemenea erou. A fost împuşcat în cap, în piept şi în stomac pe 23 decembrie 1989, în faţa ziariştilor francezi ascunşi în spatele unui tanc lângă Palatul Telefoanelor. Dragoş avea 20 de ani, era plin de viaţă, de iubire, de bucurie, de curaj, era frumos şi puternic, iar sufletul lui strălucea în tot ceea ce făcea. Am fost şi azi la cimitir, aşa cum am fost, cu două sau trei excepţii, în fiecare an de-atunci. Colegii lui de serviciu, pe care nu i-am cunoscut, aşează o jerbă pe mormântul lui an de an, şi de ziua lui de naştere, şi de ziua in care s-a înălţat. Iubirea asta tăcută, recunoştinţa autentică, mă impresionează de fiecare dată şi mă bucur să văd că nu l-au uitat nici ei. Fraternizăm în invizibilul necunoscut. Azi m-am uitat cu alţi ochi la poza de pe crucea lui, o poză făcută în perioada în care eram împreună, şi m-am întrebat încă o dată de ce ne lăsăm influenţaţi de sfaturile logice ale părinţilor, ale prietenilor, de ce atunci când suntem foarte tineri habar n-avem că iubirea adevărată şi curată nu se poate trăi oricum, oricând şi cu oricine.

–          Copiii află despre iubire din ceea ce văd în jurul lor, din cărţi şi filme, din poveşti. Părinţii îşi doresc să le fie bine copiilor lor, şi pentru că au adunat oarece experienţă  şi pot să întrevadă anumite lucruri, sfătuiesc copiii în sensul acesta, în sensul evitării suferinţei.

–          Bine, dar orice idée, orice asemenea sfat alterează experienţa în sine! Un asemenea şurub odată intrat în cap, e greu să-l mai scoţi.

–          Până la urmă, destinul se construieşte clipă de clipă, dar menirea rămâne aceeaşi. Dacă aceasta a fost menirea lui Dragoş, orice s-ar fi întâmplat, oricâte sfaturi ar fi primit, oricât de diferit ar fi fost contextul personal, tot acolo ar fi ajuns, tot în bătaia puştii pentru a-şi împlini menirea.

–          Eu simt că menirea lui nu s-a împlinit. Au trecut 24 de ani şi nu cred că s-a făcut public numele asasinului lui Dragoş. Pentru că acela a fost un asasin, o persoană care a tras în mod intenţionat trei gloanţe care să-l amuţească pe Dragoş, să-l facă să tacă. Nu au fost alte focuri, nu a mai murit nimeni atunci, acolo. Mă-ntreb dacă sora lui sau cumnatul lui or fi aflat, dacă cineva a aflat adevărul. Până nu se rosteşte adevărul, trăim într-o buclă. Ne vom întoarce mereu în acelaşi loc, chiar dacă mai bătrâni sau mai înţelepţi. Dar locul în buclă ne aparţine. Rămânem, de fapt, tot acolo. Câţi ani mă voi mai duce la cimitir cu gândul că Dragoş şi-a dorit adevăr, libertate, respect, îndepărtarea barierelor lumii comuniste, el un copil care n-a ştiut ce-nseamnă greutăţile sau lipsurile în comparaţie cu mine sau cu alţi neincluşi în partidul comunist… pentru că părinţii lui erau membri de partid, aveau tot ce le era necesar… Un copil care se revolta pentru că alţi copii nu se puteau bucura la fel ca şi el de mâncare sau alte lucruri inaccesibile masei populare, un copil care-şi dorea să viziteze lumea… să fie un cetăţean al lumii, un cetăţean liber… Nu, nu se poate împlini menirea lui până când nu se vor împlini visurile lui. Nu ştiu pe unde este sufletul lui Dragoş, dar ştiu că astăzi n-am mai plâns, ci m-am înfuriat. M-am înfuriat pentru ceaţa asta peste ţară, peste lume, m-am înfuriat pentru lipsa autenticei omenii, m-am înfuriat pe toate sistemele lumii, nu doar pe al nostru, ori poate că este doar unul, adaptat în funcţie de contextual cultural, climatic, geografic şi … geodezic. Pe toate structurile şi toate formele şi toate măsurătorile şi toate statisticile şi descoperirile care ignoră într-un mod absolut menirea noastră a tuturor: aceea de a fi iubire!

–          Şi dacă te-ai înfuriat, ce-ai rezolvat? Ai aflat ceva nou?

–          Da, am aflat că încă mă mai pot înfuria, chiar dacă şi pentru scurt timp.

–          Bine. Iată un bun câştigat. O lecţie invăţată. Rămâne să afli cum poţi să fii umană şi în acelaşi timp neataşată de evenimentele vieţii. Îţi doresc succes!

–          Mulţumesc.

Dragos Mladinovici (02.04.1969 – 23.12.1989)

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s