10 ianuarie 2014

10 ianuarie 2014

–          Nu ne-am mai văzut de mult!

–          Se poate!

–          Cum adică se poate? Tu nu-ţi aminteşti? Au trecut, cred, vreo doi ani de când nu ne-am văzut!

–          Posibil. Nu ştiu. Nu ţin evidenţa timpului. De mult sau de curând este aproximativ acelaşi lucru.

–          Ce spui? Mă uimeşti! Tu vorbeşti serios?

–          Da. La ce mi-ar folosi să-mi mai încarc viaţa cu numărul zilelor, al lunilor, al anilor când toate se petrec oricum atunci când este timpul lor? Poate să treacă puţin timp, dar să ai senzaţia că a trecut mult. Şi viceversa.

–          Asta cam aşa e. Şi mie mi s-a întâmplat de multe ori. Chiar cred că s-a întâmplat ceva cu timpul. Că s-a schimbat ceva în rotaţia planetei sau poate e doar viaţa noastră mai plină.

–          Timpul nostru este mult mai ocupat de altele şi de alţii. Nu ne mai aparţine. Chiar şi-atunci când suntem liberi, când nu mergem la serviciu, când avem timpul nostru  liber, cum se spune. De fapt, nu e liber, pentru că atunci trebuie să faci tot ceea ce în timpul săptămânii nu ai avut timp să faci: să faci curat, să faci cumpărături, să te întâlneşti cu familia, cu prietenii… Aşa că eu m-am hotărât să nu mă mai las presată de timp, ci să-l ordonez eu după cum am nevoie.

–          Interesant! Şi-ai reuşit?

–          Da. Este o stare de linişte şi pace şi de echidistanţă faţă de înşiruirea evenimentelor care mă petrec ce-mi place teribil de mult. Iar timpul se întinde atât cât poate, cât este necesar. Dacă am nevoie de el, mă ajută. Dacă n-am nevoie de el, îşi face treaba lui. Depinde de mine.

–          Wow! Super! Şi-ţi iese de fiecare dată?

–          Da. Dacă nu cad în stress, în iluzia timpului care trece, a vieţii care se consumă, a presiunii de-a nu pierde… Mai ratez şi eu, că deh, sunt om.

–          Şi cum faci asta? Învaţă-mă şi pe mine, te rog!

–          Cred că mai înainte de orice, trebuie să-ţi iei viaţa în stăpânire. Să n-o mai laşi în stăpânirea altora. Nici măcar a timpului. Apoi, vezi tu cum îţi ordonezi priorităţile. Ce vrei, cum vrei, ce te interesează cu-adevărat. Cam aşa.

–          Atât?

–          Apoi îţi manifeşti intenţiile. Să spunem că vrei să ajungi, nu că “trebuie” să ajungi într-un loc la o anumită oră. Înainte de a porni la drum, îţi proiectezi imaginea ceasului la ora respectivă şi te vezi pe tine acolo. Poţi să vezi un ceas mare, rotund, să spunem, lângă tine. Cum sunt ceasurile astea de stradă. Sau oricum, n-are importanţă. Cum îţi vine ţie bine. Şi-apoi porneşti liniştită şi-ai să vezi cum se deschid drumurile, cum se eliberează traficul, cum parcurgi distanţa aceea astfel încât să fii acolo la ora stabilită.

–          Nu pot să cred că asta funcţionează! Am încercat ceva asemănător şi n-a mers.

–          Păi, dacă era asemănător, înseamnă că nu era la fel. Important este să ai deplină încredere şi să fii foarte liniştită şi imparţială. Să nu ai niciun fel de grijă, dar să accepţi orice variantă. Şi varianta în care nu ai ajunge la timp. Şi dacă tu eşti liniştită şi senină, dacă nu opui rezistenţă, dacă nu te laşi atrasă în nicio parte, atunci nu te mai împiedică nimic. Mergi pe drumul tău, fiind călăuzită de un fir invizibil…  ca firele la care sunt conectate troleibuzele. La fel îţi poţi imagina că eşti conectată cu ghizii tăi, cu îngerii, cu ce vrei tu. N-are importanţă. Omului îi trebuie un ceva exterior fiinţei lui în care să se încreadă, în care să-şi pună nădejdea, un cuvânt care, după gustul meu, sună tare rău. Dar, tocmai pentru că sună aşa, îl folosesc până când n-o să mai simt această nevoie de-a avea o călăuză exterioară, fără a cădea in trufie, ceea ce nu-i tocmai uşor.

–           Chiar mă uimeşti! Se vede treaba că n-ai stat degeaba în anii ăştia de când nu ne-am văzut.

–          Dar, ce, tu ai stat degeaba? Stă cineva degeaba? Aşa ceva este imposibil. Şi când nu faci nimic, tot faci. Exişti. Gândeşti. Simţi. Trăieşti.

–          Auzi, dar tu de unde-ai învăţat toate chestiile astea?

–          Nu ştiu. Dacă stau acum să găsesc un răspuns, cred că singurul răspuns adevărat ar fi că le-am învăţat de la Dumnezeu. De la tot ceea ce se cheamă viaţa mea, o viaţă pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu.

–          Mi se pare fantastic cât de mult te-ai schimbat. Mi-aş dori şi eu să pot face nişte schimbări în viaţa mea. Nici nu-ndrăznesc să mă gândesc c-aş reuşi să fiu aşa sigură pe mine şi pe viaţa mea cum pari tu.

–          Ei, dacă nu-ndrăzneşti, atunci înseamnă că nu-ţi doreşti. De fapt, ai şi spus că “ţi-ai dori”, nu că îţi doreşti. O mare diferenţă. Poate că nu ţi-a venit timpul să faci schimbări. Poate că încă mai ai de adunat, de umplut sacul. Când n-o mai fi loc în sac, atunci ori se revarsă pe dinafară, ori îl răstorni tu şi înainte de a-ncepe să-l umpli din nou, cauţi să vezi cum ai putea face să nu se mai umple. Ca să nu mai cari atâta greutate după tine. Acum, însă, trebuie să te las. Mi-am propus să mai fac câteva lucruri importante pe ziua de azi, aşa că, e timpul să plec. Mă bucur că te-am revăzut şi-ţi doresc să-ţi găseşti pacea şi credinţa. La revedere!

–          Dar putem să ne mai intâlnim?

–          Putem, sigur că putem. Orice putem, dacă vrem. Te pup!

–          Te pup, pa!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged . Bookmark the permalink.

One Response to 10 ianuarie 2014

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s