18 ianuarie 2014

18 ianuarie 2014

–          Dacă dai totul la o parte, lumea, casa, familia, prietenii, lucrurile care îţi plac, pasiunile, obiceiurile, plăcerile, dacă dai la o parte absolut orice credinţă, orice principiu, orice convingere, dacă rămâi singur, absolut singur în pustiu… Imaginează-ţi. Este o insulă, o zonă întinsă peste-o câmpie, un deal, o vale, iar o câmpie, un lac. Iar această insulă se află în mijlocul unui deşert. Ca o oază, să spunem. Găseşti fructe, ai hrană, ai umbră, ai soare, ai apă, dar eşti singur, absolut singur. Nicio vietate nu există în acest imaginar pustiu. Nici măcar păsări nu sunt, nici fluturi. Nu există nici măcar insecte, nici albine, nicio vietate, nimic nu se mişcă, nimic nu se înfăţişează. Şi niciun sunet nu se aude. Nu auzi nimic în afara vântului sau a ploii, din când în când. Nu suferi de frig şi nici de prea multă căldură. Eşti singura fiinţă conştientă, singurul observator al acestui pustiu. Îţi poţi imagina? Te poţi transpune în acest scenariu?

–          Destul de greu, dar încerc.

–          Ce crezi c-ai face dacă te-ai trezi într-un astfel de loc, într-o astfel de stare, în absenţa oricărei credinţe, a oricărei presupuneri, după ce ai renunţat la tot ce ştiai ca fiind fundamente ale vieţii?

–          Bănuiesc că aş încerca sa cunosc locul, să-i găsesc marginile.

–          Să presupunem că ai bătut deja insula în toate direcţiile. O cunoşti, îi ştii marginile. Nu se aude niciun sunet, doar ocazional vântul, ocazional ploaia.

–          Şi probabil gândurile mele. Pe ele le-aş auzi cu siguranţă mult mai clar, mult mai bine, în toată liniştea asta… Interesant ce-mi propui tu. Doar ce-am încercat să-mi imaginez şi o linişte ciudată parcă s-a coborât în tot trupul meu. S-a lăsat cam greu, parcă o simt până-n picioare.

–          Ce altceva mai simţi?

–          Parcă şi inima îmi bate din ce în ce mai rar. Şi parcă şi corpul mi s-a răcit, cel puţin picioarele.

–          Te poţi vedea pe tine acolo?

–          Văd în jurul meu, aş putea chiar să-ţi descriu vegetaţia. Pe mine nu mă văd, adică nu văd ca şi cum aş urmări un film în care să mă văd pe mine… dacă mă uit la mâinile mele,la picioarele mele, da, mă pot vedea, la trunchiul meu, dar nu-mi pot vedea faţa.

–          Bun, deci chiar eşti acolo. Ce gânduri îţi trec prin minte?

–          Amintiri, despre viaţa de dinainte de-a ajunge pe insulă. Frânturi. Pe unele le accept, mă duc pe firul lor, pe altele le resping, pentru că nu-mi plac, îmi provoacă suferinţă.

–          Înseamnă că încă nu te-ai dezbărat de toate convingerile. De ce ţi-ar provoca suferinţă o amintire? Eşti departe, eşti singur, eşti liber. Eşti acum şi aici. Ce te ţine legat de suferinţa aceea?

–          Faptul că nu s-a întâmplat aşa cum îmi doream eu. De-asta am suferit şi-atunci. Mi-am dorit ceva, într-un anumit fel. Nu s-a întâmplat aşa.

–          Dar acum, acum îţi mai doreşti? Aminteşte-ţi că ai renunţat la orice credinţă, orice părere, orice principiu, orice convingere.

–          Mi-e greu. Iar corpul meu parcă e tăiat în două. Partea de jos a înţepenit, dar acum, c-ai pomenit din nou de renunţarea asta, inima a-nceput să­-mi bată mai tare, şi cred că mi-e teamă.

–          Ţi-e teamă să renunţi?

–          Da. Mi-e teamă.

–          De ce?

–          Nu ştiu ce ar putea urma, dacă mai urmează ceva după această renunţare.

–          Nu poţi decât să-ncerci să vezi dacă mai urmează sau nu. Sau poţi să rămâi cu teama, în partea asta a experienţei, cu mereu întrebarea ce e dincolo de teamă.

–          Şi dacă-mi pierd şi amintirile? Dacă rămân chiar singur?

–          Chiar!

–          Adică, dacă îmi pierd şi gândurile, sunt singur… am să strig după ajutor! N-am să pot rezista în tăcerea asta. N-am să pot!

–          Şi-ai să strigi după Dumnezeu, şi-ai să începi să vorbeşti cu Dumnezeu sau cu frunzele copacilor, cu pământul, cu nisipul…

–          Şi-am să-mi pierd minţile?…  Şi-atunci ce mai rămâne din mine? Un corp care mănâncă şi bea apă şi-şi face nevoile şi doarme în natură, cu natura?…  Ăsta nu mai e om.

–          Dar ce e?

–          Nu ştiu, un fel de animal.

–          Dacă îţi pierzi amintirile şi toate credinţele care alcătuiesc arhitectura vieţii tale, înţeleg că tu crezi că înnebuneşti. Tu cel de-acum crede asta despre ceea ce-şi imaginează. Pentru că acesta, cel de acum, cunoaşte ideea de nebun, noţiunea de nebunie. Dar din ce perspectivă o cunoşti?  Din perspectiva omului sănătos, a omului bun, nu a celui ne-bun, nu-i aşa? Dacă acum ai fi nebun, nu i-ai socoti pe cei sănătoşi din jurul tău a fi ei nebuni?

–          Ce vrei să spui?

–          Raportarea aceasta la lucrurile ştiute, la legile cunoscute, la definiţiile stabilite ne ţine captivi. Gândirea noastră compară şi separă şi are nevoie de limite cunoscute. Confortul ei se regăseşte printre legile şi credinţele asimilate drept adevăruri fundamentale. Tot aşa cum considerăm şi gravitaţia, de pildă. Numai copiii au puterea de a pune la îndoială toate aceste adevăruri pe care părinţii îi obligă să le accepte. Lumea şi mediul din jurul nostru ne împing să ne construim fundaţia casei noastre pe aceleaşi legi şi principii. Până şi imaginaţia ne este blocată, creativitatea ne este sufocată de teama de a nu ieşi în afara graniţelor. Dar ştii, toţi marii inventatori, toţi marii artişti, au avut acest curaj, curajul de a înfrunta teama sau pur şi simplu de-a nu-i recunoaşte mărirea, importanţa. Au avut curajul de a trece de barierele minţii obişnuite să gândească liniar şi cauzal. Dacă nici măcar în imaginaţia ta nu poţi depăşi încă suferinţa, atunci înseamnă că mai ai multe de făcut pe drumul către eliberare. Creierul nu face diferenţa între imaginar şi real. Aşa că, reacţia corpului tău ţi-a demonstrat că încă eşti ataşat de-acea dorinţă, încă eşti ataşat de împlinirea ei într-un anumit fel şi nu oricum. Dacă încă mai simţi nevoia să respingi acea amintire pentru că revine suferinţa, atunci primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te ierţi pe tine pentru cât rău iţi faci rămânând agăţat şi înlănţuit de-acea dorinţă. Dar, este suficient pentru azi. Inspiră şi expiră profund, de câteva ori. Nu te gândi acum, în următoarele ore, ci mâine, dar gândeşte-te şi alege dacă vrei să rămâi prizonierul amintirilor, al dorinţelor neîmplinite, al neiertărilor. Nu e nicio problemă dacă alegi în mod conştient să rămâi cu ele, dar măcar să faci o alegere în mod conştient. Sau poate vei considera că ţi-a ajuns, că ai fost suficient de mult timp robul acelei amintiri sau al dorinţei şi gata, e timpul să dai drumul din mână acestui capăt al sforii ce te leagă de trecut şi să mergi mai departe. Este în regulă şi să pierzi, şi să dai drumul, şi chiar să şi greşeşti. Poate că-ţi vei dori acelaşi lucru, dar într-un alt context. Sau poate vei fi învăţat să primeşti  răspunsul  şi altfel decât te aştepţi tu, altfel decât ai învăţat să aştepţi tu. Cine ştie, viaţa este înaintea ta. Tu îţi alegi experienţele necesare. Dacă vrei să suferi, vei acţiona la fel, dacă ai învăţat ceva din trecut, vei fi atent şi-ţi vei schimba reacţiile care depind de credinţele tale, de convingerile tale, de felul în care gândeşti. La revedere!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s