29 ianuarie 2014

29 ianuarie 2014

–          Oamenii uită că orice maestru este mai înainte de orice, un om. Şi ca să fii om, trebuie să ai o slăbiciune. Oamenii uită pentru că le convine să uite, pentru că ar fi mult prea greu să accepte că perfecţiunea şi imperfecţiunea pot să sălăşluiască la un loc, să fie un întreg. Le-ar fi mult prea dincolo de imaginaţie să înţeleagă cum bune şi rele ar trebui să facă echilibrul şi armonia necesare accesării conştiinţei universale.

–          Aşa zici tu?

–          Aşa zic. Şi mai zic că e mult convenabil, confortabil şi comod să crezi că maestrul ăla s-a născut c-un ceva în plus ca să-ţi aperi şi să-ţi scuzi propria comoditate, să-ţi ierţi lipsa de voinţă de-a munci cu tine până reuşeşti să scoţi la iveală perla, maestrul. Mai bine rămâi o scoică pe care-o umple nisipul, dar cine ştie, poate mori înainte de-a te chinui prea tare.

–          Şi totuşi, sunt multe cărţi şi înţelepţi care spun că trebuie să-ţi fie scris în destin, trebuie să fi ajuns la un anumit nivel de puritate a karmei ca să devii maestru pentru alţii. Şi pentru asta îţi trebuie multe vieţi.

–          Sau îţi trebuie multă voinţă nu de a deveni maestru pentru alţii, ci pentru tine. De a deveni mai bun, mai iubitor, dar mai ales de a cunoaşte adevărul, de-a te cunoaşte pe tine, de-a cunoaşte pe Dumnezeu. Dar asta e muncă lungă şi grea. Nu e mai simplu să te duci să caşti gura, să mai înveţi una alta, să mai încerci vreo tehnică, vreo mişcare, vreun simbol cu care să-ţi hrăneşti nevoile temporare apoi să dai vina pe acelaşi maestru că n-a fost el aşa de mare şi de tare incât să-ţi rezolve ţie toate problemele?

–          Dar ce ţi s-a întâmplat, de ce eşti aşa de pornit?

–          Am citit un comentariu al unui individ care a avut şansa să participe la multe seminarii pe care le-a oferit un maestru care a murit. Că până şi asta, dacă s-ar gândi puţin, că nu rămâne nimeni veşnic, şi nici nu-şi doreşte nimeni să rămână veşnic aici… adică, nu, că există şi de-ăştia, care cred că sunt puternici şi fără de vreo lacună, şi ăştia vor să trăiască cât mai mult, ca să se bucure de jocurile puterii lor! La ce-or căuta tehnologii care să le-aducă tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, chiar nu-nţeleg! Dar, stai să-ţi zic de Iuda ăsta. Că dacă nu mai e în viaţă acel maestru, acuma gata, pot să se întoarcă împotriva lui, să uite câte-au învăţat, să nu vrea să se mai uite în urma lor să vadă de unde-au plecat şi unde sunt acum! Că măcar atât de-ar face, să-şi recunoască propria evoluţie sub influenţa maestrului! Că dacă nu eşti în stare să recunoşti cine te-a învăţat, să mulţumeşti, nici că poţi transmite mai departe. Zicea că poate n-a fost chiar atât de maestru, că poate a greşit în multe din cele pe care le-a spus, că poate era cam elitist şi că avea grijă de cei care-l iubeau şi-l apreciau şi nu la fel de mult şi de restul. De unde să ştie ignorantul ăsta că numai pe calea iubirii se transmite orice autentică învăţătură, că numai pe calea tăcerii, ca doar prin energie se poate transfera şi dharma şi orice! Omul acela, chiar dacă a atins şi şi-a recunoscut natura budică sau christică sau atmică sau mai ştiu eu care, rămâne un om cu un corp, înţelepţit, ce-i drept, şi-un suflet iluminat, dar tot om, cu dureri, cu nevoi, un om pe care doar iubirea altora îl mai ţine în viaţă, în corpul lui si menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Că dacă nu mai e necesar, dacă a dat tot ce-a putut, sau dacă nu-i mai rezistă corpul la asa frecvenţe înalte pe care le transmite, sau dacă nu există nici măcar un singur om care să-l iubească, care să se deschidă pentru a primi, atunci toată înţelepciunea adunată în el, transmisă prin el nu-şi mai găseşte rostul pe Pământ şi pleacă. Şi nu ştie că orice asemenea persoană care ajunge, ca să zic aşa, persoană publică, are de dus o cruce îngrozitor de grea. Căci dacă la un moment dat al vieţii sale a izbucnit şi s-a manifestat această calitate, şi Dumnezeu aşa i-a aşternut drumul, să-i poată învăţa pe alţii, atunci e rar întâlnit ca familia apropiată să-l ţină în puf. Din aceleaşi motive, fiindcă uită, fir-ar să fie, că totul se schimbă continuu, că oricine are acest drept şi acest potenţial. Uită şi că omul acela cu funcţie de maestru trebuie să renunţe la multe din viaţa sa particulară, că aproape nu-şi mai aparţine, cu toate că este om în continuare. După ce creşti şi ţi se descleştează puţin neuronii să ieşi la rampă şi să-l negi chiar pe cel care a ajutat procesul desţelenirii tale? Mie mi se pare mai mult decât orgoliu sau trufie, mi se pare că asta este natura diabolică din om. Şi până nu-şi vor recunoaşte şi nu-şi vor curăţa de bună voie, până nu vor transforma conştient această natură, oamenii nu vor ajunge la pace, deci nici la iluminare. Pot să se ducă din maestru în maestru, să se ascundă pe după cele mai frumoase rugăciuni şi mantre şi ritualuri, pot chiar şi să reuşească a se menţine într-o iluzie până la sfârşitul vieţii, dar asta nu înseamnă că această fiinţă colectivă, omenirea, va merge mai departe spre eliberare.

–          Nu pot spune că n-ai dreptate, în tot ceea ce spui există adevăr. Există însă şi prea mult patos sau înverşunare, ceea ce scade extrem de mult valoarea cuvintelor tale. Chiar dacă e adevărat ceea ce ai observat, dar nu mai poate fi la fel de folositor din cauza frecvenţelor patosului ce însoţeşte cuvintele. Acelaşi cuvânt poate fi bun sau rău, constructiv sau distructiv, poate să trezească sau poate să trimită într-un alt fel de adormire. Sigur că e preferabil să te înfurii decât să rămâi în apatie, în totală indiferenţă şi blocare a comunicării, dar dacă nu foloseşti furia pentru a face un pas înainte, dacă rămâi prea mult în ea, nu poţi să faci prea mult bine. Cu-atât mai mult cu cât vine calul năvalnic şi doritor de libertate. Anul Calului de Lemn, fie el şi mai domol faţă de unul de foc, dar tot năvalnic îşi va face apariţia. Şi dacă îşi va găsi partener pe măsură, dacă îl va recunoaşte, va face echipă bună, dar vai de cel lipsit de onestitate, de cel care îşi închipuie că poate să păcălească mândrul cal. Onestitatea şi curajul trebuie să fie pe măsura calului, dar înţelepciunea de a şti cum să-l strunească din galopul său aparţine omului. Îţi mai aduci aminte de secvenţa aceea din filmul Avatar în care i se explică avatarului şi-apoi chiar trebuie să trăiască experienţa alegerii calului său? Odată ce şi-au unit cozile şi energiile, au devenit echipă şi chiar mai mult de-atât. Calul va şti când se află în pericol şi va veni în ajutorul călăreţului. Aşa că, eu îmi permit să te sfătuiesc să te domoleşti puţin şi să cauţi să-nţelegi că orice reacţie agresivă va naşte şi mai multă agresivitate. Iar dacă va simţi asta, calului nu-i va fi greu şi nici nu se va linişti până nu va da de pământ cu tine.  Chiar dacă tu ai dreptate să fii supărat şi să critici o asemenea reacţie, dar nu te coborî pe tine pe-acelaşi palier, c-atunci chiar e o pierdere.

–          Off!…  Da! Ai dreptate! … Greu să-ţi observi propriile greşeli!  Şi mai greu să faci faţă lumii ăsteia, de mijloc, care a dat cu nasul şi cu mintea de înţelepciune şi uită de inimă.

–          Până la sfârşitul acestui secol se vor desăvârşi toţi, cel puţin până la nivelul maeştrilor secolului trecut.

–          Sau, ceea ce înseamnă om, nu va mai fi.

–          Sau.

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , . Bookmark the permalink.

One Response to 29 ianuarie 2014

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s