9 aprilie 2014

 

9 aprilie 2014

–          Nu spuneai tu că prietenii se dovedesc, nu se dobândesc?

–          Ba da.

–          Păi, şi-atunci, de ce te mai întrebi cum a fost posibil?

–          Nu ştiu, cred că e normal să trăiesc şi starea asta de mirare. Până la urmă, este autentică. De ce-aş nega-o? Numai de dragul înţelepciunii? Dacă s-a născut, trebuie trăită.

–          E mirare sau dezamăgire?

–          Corect! Bună întrebare. Ieşirea din amăgire ne ia mereu prin surprindere, nu? După ce-ai trăit suficient de mult într-o credinţă, te-ai obişnuit cu ea, a devenit un fel de parte a ta, s-a lipit de tine atât de mult încât n-o mai poţi scoate în afara ta, atunci se dovedeşte sudura. Focul ce-a lipit, numai el mai poate dezlipi. Sau dacă, la-nceput, când s-au sudat părţile, au rămas porţiuni de aer, imperfecţiuni sau pur şi simplu locuri ce n-au fost topite de flacără, atunci şi-o lovitură puternică poate desface orice asemenea legătură. Orice minciună, orice nerostire la timp, orice necomunicare devine o asemenea imperfecţiune. Şi-aşa se sapă mici alveole prin care se strecoară aerul. Aerul nu face niciun rău. Dar dacă trebuie să treacă prin examenul lemnului, iar anul acesta este marcat de elementul lemn, atunci cu siguranţă golurile umplute cu aer vor da măsura cea adevărată.

–          De ce-ar fi lemnul un element atât de important pentru relaţii?

–          Din ce construieşti o casă, pe ce stai, pe ce te odihneşti, din ce-s făcute crucile? Bine, să uităm pentru o clipă de toate materialele moderne, scumpe sau ieftine. Lemnul copacilor nu e bun doar pentru a te-ncălzi iarna sau a-ţi construi bârne pentru case ori pat şi masă şi scaune. Rădăcinile copacilor ţin pământul, leagă lemnul de pământ. Crengile copacilor respiră aerul şi focul sau lumina. Frunzele, florile şi fructele se nasc din seva lemnului hrănită de pământ şi de apă şi de aer şi de foc-lumină. Aşa că, iată, suntem în bătaia lemnului.

–          Bine, dar şi noi suntem nişte copaci.

–          Nu, noi suntem ucigaşi de copaci. Poate de-aceea când murim ajungem între patru scânduri.

–          Oh, eşti chiar sinistră!

–          De ce?  Există şi alte variante. Focul, piatra, pământul…

–          Ştii ceva? E suficient! Ţi-a trecut mirarea, dezamăgirea, suferinţa? Ai reuşit să uiţi?

–          Nu, că încă nu m-am iertat pe mine. Ordinea este aşa: întâi înţelegi, apoi accepţi şi ierţi, apoi te ierţi pe tine şi-apoi uiţi. Asta este dovada iertării depline. Dacă încă mai tragi amintiri dureroase sau alte pagube după tine, înseamnă că n-ai uitat. Detaşarea nu vine din ignorare, ci din profundă înţelegere, acceptare – ca manifestare a iubirii şi-apoi iertare, adică pace, adică deplină detaşare.

–          Pacea înseamnă detaşare şi izolare?

–          Mai degrabă neataşare. Echidistanţă, nu izolare. La echidistanţă se ajunge prin asemenea învăţături ale iubirii.

–          Deci, până la urmă, tot la iubire ajungem, nu?

–          Unde altundeva ne-am putea regăsi?…

©danielamariamarin

DSC05009

Fotografie din “Eternul Spectator”(17 februarie 2016). Daria Ganescu (Personajul Rosu), Daniela Marin (Personajul Portocaliu) surprinse chiar in momentul rostirii unei parti din dialogul de mai sus: “Rădăcinile copacilor ţin pământul, leagă lemnul de pământ. Crengile copacilor respiră aerul şi focul sau lumina. Frunzele, florile şi fructele se nasc din seva lemnului hrănită de pământ şi de apă şi de aer şi de foc-lumină. Aşa că, iată, suntem în bătaia lemnului.”

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Cuvinte-Words, Dialogul de azi and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s