14 aprilie 2014

14 aprilie 2014,

–          Uite cum stă treaba: sunt cicluri sau perioade generice. Unul biologic, de şapte ani, altul karmic, de nouă ani, altul spiritual, de doisprezece ani. Si printre toate astea se roteşte şi ciclul personal, acea perioadă de rotire în jurul propriului centru, al sensului existenţei in această viaţă şi in acest corp. E ca un mecanism sau un ceasornic vechi cu multe, multe rotiţe. Dacă priveşti un cerc şi îl împarţi în patru, atunci vei avea patru cadrane, la fel cum şi luna are cele patru faze pentru noi. Dar tranzitele lui Venus se petrec la o distanţă de opt ani, în opoziţie. Prin urmare, avem şansa să primim energia din partea întunecată a planetei iubirii sacre, aşa cum a fost în anul 2004, să ne descoperim secretele reacţiilor noastre, să ne vedem fricile şi dependenţele emoţionale, pentru ca opt ani mai târziu, în 2012, să beneficiem de radianţa iubirii materne, de atoatecuprinzătoarea iubire necondiţionată . Dar dacă atât femeia cât şi femininul au fost condamnate, etichetate a fi malefice, le-a fost sufocată puterea, şi planetei Venus i s-au găsit imediat opoziţii, etichetări malefice şi au folosit simbolul puterii ei, steaua în cinci colţuri care, de altfel, reprezintă chiar corpul uman, în sens invers.

–          Păi, şi-atunci, stai puţin… toate planetele astea şi perioadele de rotaţie…  ciclurile alea de-ai zis, şi-apoi cât durează să ne invârtim în cercul nostru strâmt, c-acum înţeleg ce voia să spună Eminescu, toate astea ne desenează matematic sau trigonometric viaţa noastră?… Asta e tot?… şi-atunci, puterea voinţei noastre, liberul arbitru, gândirea noastră… astea mai contează?

–          Bineînţeles. În momentele de răscruce, de intersecţie şi influenţă a cel puţin două asemenea rotiţe, poţi alege o cale prin care să-ţi desăvârşeşti tema, adică ce-are sufletul tău de făcut sau de învăţat. Calea, detaliile, desenul cotidian ni le alegem noi, cu mintea şi cu sufletul. Aici, ştii cum e, depinde de cât de mult ai reuşit să-nveţi a asculta de suflet. Discernământul ăsta ori îl ai din naştere, ori îţi ia extrem de mult până îl dobândeşti. Este o reflectare a nivelului spiritual.

–          Din toate încrucişările astea, toate împletiturile astea de unde, rotaţii, câmpuri, planete, unghiuri, cifre şi ce mai zici acolo, din toate astea se alcătuieşte viaţa mea?… Adică numerele, cifrele, matematica, astronomia şi mai ştiu eu ce, care au fost descoperite la un moment dat de nişte oameni care n-au nicio legătură cu mine, felul în care se-nvârte Venus, Luna, Soarele şi mai ştiu eu ce astru, ziua mea de naştere…  astea sunt importante şi astea îmi impun mie ce să trăiesc? Astea mă definesc pe mine?… Asta zici tu?… Atunci, îmi pare rău să-ţi spun, dar pe mine nu mă convingi nici cu astea, nici cu arhetipurile, nici cu karma familiei, a neamului… Astea sunt nişte secvenţe ale filmului pe care ai uitat că ai intrat să-l vezi. Ai intrat într-o convenţie, ai intrat în sala de cinema, ai uitat că de fapt tu erai doar un spectator. Te-a captat în aşa măsură filmul ăsta, proiecţia pe ecranul mare, povestea te-a fascinat până într-atât incât ai ajuns să te identifici cu personajele proiectate pe pânză! Suferi sau râzi, trăieşti emoţii, drame, bucurii, momente erotice, judeci, raţionezi, pactizezi cu un personaj împotriva altuia, încerci să anticipezi rezoluţia, finalul… eşti atât de prins în filmul ăsta că ai uitat complet de tine. Ai uitat complet cine eşti. Ai uitat că pe ecranul acela nu vezi o realitate, ci o imagine imaginată. Eu n-am uitat că sunt un spectator. Eu caut modalitatea prin care aş putea încheia mai repede filmul, astfel încât să pot ieşi din sala de proiecţie.

–          Dar nu poţi ieşi! Asta nu se poate decât la sfârşitul filmelor!…  sunt gardieni afară! Nu te vor lăsa să ieşi. N-ai nicio şansă dacă ieşi înainte!

–          De ce eşti aşa de speriat?… Ai încercat să ieşi şi te-au schingiuit? Ce te-ai albit aşa la faţă?

–          Nu, nu! Să nu-ncerci!

–          Ah, dar stai puţin! Asta inseamnă că recunoşti că am dreptate! Şi-atunci? De ce umbli cu poveştile astea? De ce n-ajuţi oamenii să-şi amintească cine sunt cu-adevărat? De ce îi ameţeşti cu chestiile astea care ţin de décorul şi mecanismele proiectanţilor?

–          Tu nu ştii!…  nu ştiam că tu eşti aşa… N-aveam de unde să ştiu că eşti conştient. Nu poţi spune asta oricui, oricând, oricum. Trebuie să treacă prin tot felul de etape, de ajustări, să se obişnuiască, să inveţe, să inţeleagă… este o scară, o evoluţie care trebuie urmată… nu, nu le poţi spune… adică, ştii ce? Si dacă le-ai spune, tot nu te-ar crede! Te-ar crede nebun. Te-ar ignora sau te-ar închide. Şi s-ar mai pierde o şansă! Ar fi inutil, oricum!

–          Şi dacă ies eu? Ce se-ntâmplă dacă ies eu?

–          Ah, nu! Să nu faci asta! Poţi ajuta atât de mult! Rămâi, ajută-i şi pe alţii să se trezească. Nu fi egoist! Şi-apoi, cu cât mai mulţi, cu-atât mai mari şansele să oprim totul, nu te gândeşti? Dacă se-adună un grup suficient de numeros, dacă in fiecare sală de proiecţie s-ar aduna şi ar porni deodată… atunci…  poate atunci am reuşi.

–          Şi dacă asta-i tot o păcăleală? Aşa te-au convins pe tine să rămâi?

–          Da. Adică nu!… ştii ceva? Faci cum vrei!

–          Exact aşa am să fac!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s