17 aprilie 2014

17 aprilie 2014

–          Te-ai întâlnit vreodată cu iubirea lui Iisus?

–          Daaa… A fost ceva… nici n-am cuvinte să-ţi spun!

–          Şi nu ţi-e dor de el de-atunci? N-ai rămas cu un dor ca o durere, ca o tânjire? Nu-ţi doreşti să fii şi să te simţi mereu aşa cum erai atunci, în faţa lui? Nu te doare viaţa asta fără el?

–          Eh, nu ştiu să răspund la asta!… N-aş putea minţi. Nu, nu cred. Dar mi-ar plăcea să mai trăiesc acea experienţă. Parcă nici nu-mi mai simţeam corpul, parcă nici nu mai eram. Eram ca un fulg. Eram absolut fericită.

–          Eram lumină şi iubire şi bucurie şi totul. Nimic altceva nu mai exista. Nimic din viaţa asta. Totul era iubire, sublimă frumuseţe, fără de forme, nimic nu era definit, dar totul era acolo. De fiecare dată, deşi părea că nu mai aveam trup,  totuşi, simţeam inima pulsând puternic, atrasă ca de un magnet şi singura dorinţă era să mă topesc în el. Nimic altceva nu mai exista în afară de acea iubire vie. În absenţa ei, totul mi se pare mort.

–          Dar, ce, tu ai avut mai multe experienţe?

–          Da. Dar nu toate au fost aşa. Uneori, după ce simţeam prezenţa lui, după câteva clipe de iubire, parcă se retrăgea puţin ca să îmi poată vorbi. De parcă vorbele n- aveau cum exista în oceanul iubirii. Sau mintea mea nu ar fi avut cum să le perceapă. Trebuia să coboare din lumină, din iubirea absolută ca să-mi atingă mintea, ca să-nţeleg şi eu.

–          Ah, deci ţie ţi-a şi vorbit?… Mie nu. Doar mi s-a arătat. Şi nici aşa nu-i corect să spun, că doar am ştiut că este el. Ce greu e să povesteşti, nu? Nu ştiu cine are cuvinte să exprime aşa ceva.

–          Aşa e. Nici eu nu pot. Cuvintele-mi  par o atingere murdară. Dar mi-e dor. Mi-e mult prea dor. L-am căutat mereu, în oameni. Nu, nu pe el l-am căutat, dar am căutat să găsesc acea iubire. De câteva ori a strălucit pentru o clipă. Am crezut că iubirea asta de Hristos există-n fiecare om.  Aşa ne-am fi putut uni, nu? Iubire cu iubire, inimă cu inimă, om cu om.

–          Nu toţi oamenii sunt creştini.

–          Dar n-are treabă cu creştinismul. Astea sunt treburi pământene. Iisus nu era creştin. Sau, dacă scoţi umbrele religiilor din spatele cuvântului, atunci, da, era creştin, la fel cum şi Buddha sau Krishna vor fi fost. Fiecare s-a născut într-o zonă în care limbajul şi istoria a impus o anumită exprimare a iubirii absolute, a înţelepciunii divine. Şi asta, sigur că, într-un fel, i-a limitat, i-a restrâns. Dar despre aceeaşi lumină, despre aceeaşi iubire şi aceeaşi armonie au vorbit. Au încercat să explice, să lase învăţături despre cum se poate străbate ţesătura asta plină de lupte şi urgii a formelor, a sferei, a iluziei. Au lăsat explicaţii despre corpul uman, despre electromagnetism, despre minte şi despre instincte, despre individualitatea ce se vrea separată, dominatoare şi în control . Despre demonii  născuţi din gânduri şi din dorinţe, despre găsirea echilibrului şi-a păcii, despre calea de mijloc, a neatingerii marginilor binelui şi răului, calea iubirii. Felul în care au exprimat adevărul a depins de zona geografică, de timpul istoric, de cum erau oamenii atunci pregătiţi să priceapă cât de cât. Ce, pe Iisus l-au înţeles apostolii lui cât era în viaţă, când le vorbea direct? Crezi că le-ar fi putut spune simplu şi clar ce avea de spus? L-ar fi ucis imediat chiar ei, că aşa era credinţa lor atunci. Sau l-ar fi considerat doar un lider de revoluţie, aşa cum au şi incercat cei ce vroiau a schimba situaţia politică şi administrativă a ţării. Şi dacă el n-a vrut să fie liderul luptei lor, atunci l-au trimis la moarte, ca nu cumva să le fie un inamic mai puternic decât romanii. Trădarea este otrava din om. A fost dintotdeauna.

–          Aşa zici tu?

–          Aşa.

–          Să nu te-audă vreun creştin, că te-omoară cu pietre.

–          Acela nu poate fi creştin. Acela nu poate fi decât un om fără de Dumnezeu cel Adevărat. Doar un om supus Matricei, un om învăluit de ura şi frica pe care Matricea le-a ţesut atât de des, atât de strâns, să nu mai poată pătrunde lumina pân’la oameni. Să-i ţină-n beznă, în închisoare, la muncă silnică. Un creştin adevărat n-are duşmani, nu poate urî, nu poate ucide. Un creştin adevărat se bucură de reuşita oricui, nu invidiază, nu simte gelozia, nu se teme. Un creştin adevărat este cu Dumnezeu mereu, în fiecare clipă. Nu este în afara Lui pentru că ştie că nu este nimic altceva decât unul dintre corpurile pe care Dumnezeu le trăieşte. Respectă pentru că este firesc să respecte, nu pentru că este obligatoriu sau pentru că există vreo valoare superioară. Ajută pe oricine pentru că este firesc să ajute, nu pentru că-l învaţă cineva sau pentru că în felul ăsta îşi adună nu ştiu ce fapte bune care să-l ducă undeva. Doreşte pacea şi buna înţelegere pentru că aşa este firesc să fie, nu pentru că a învăţat de undeva.

–          Cred că tu nu vorbeşti despre creştini. Cred că vorbeşti despre sfinţi. Şi mai cred c-ar trebui să cobori cu picioarele pe pământ, să vezi puţin mai de jos oamenii aşa cum sunt ei.

–          Am coborât şi m-am urcat, şi iar am coborât, şi iar m-am urcat, şi iar am coborât. Lumea se schimbă prea încet, dar se vor trezi oamenii, se va schimba şi lumea asta dacă fiecare îşi va aminti că este sfânt. Şi dacă va trăi măcar o dată iubirea-aceea, sigur îşi va aminti.

–          Aşa să fie! Doamne-ajută!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to 17 aprilie 2014

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s