Dumnezeu te iubeşte!

Am observat că oamenii preferă orice complicăciune în locul adevărului care este întotdeauna… simplu. Orice exagerare care trezeşte o “simţire” sau suflă aer în balonul egoului, care dă sens rotirii neuronului în jurul pânzei de păianjen este preferată simplităţii acelei stări pe care unii ar putea-o numi extaz sau chiar nirvana.

Mi-amintesc o experienţă minunată pe care am trăit-o în aprilie 2006, în Orlando, Florida. Mă aflam acolo pentru a participa la un seminar al Maestrului Dang. Pentru că era o transmisiune din Australia, seminarul începea după-amiaza, astfel că dimineţile erau libere. Un drag de prieten şi coleg american, care închiriase o maşină, s-a oferit să mă ducă la cumpărături. Nu mai ţin minte la care mare magazin am mers, dar ştiu că nu cumpărasem prea multe lucruri. Ne îndreptam spre casă când, dintr-odată, am simţit o mare tulburare. Era ca şi cum mă lovise ceva foarte puternic direct în chakra 6, în frunte. Am simţit că-mi pierd echilibrul, aşă că am apucat să-l apuc de braţ pe Aman şi să-i spun: “S-ar putea să leşin!” N-am leşinat, dar nici să mă ţin pe picioarele mele nu prea puteam. Am rezistat eroic deşi în mine se învârtea lumea şi viaţa. Am plătit, am ieşit afară, am mers la maşină, m-am urcat şi n-am mai putut vorbi. Înţelegeam tot, auzeam tot. Pur şi simplu nu-mi venea să mai vorbesc. M-a întrebat ce vreau să facem în continuare, dacă am mâncat, dacă vreau să mergem la un restaurant să mâncăm… “Yes.” Adică, da, i-am răspuns şi-apoi i-am făcut un semn cu mâna din care a înţeles că nu vreau să mai vorbesc. Nimic nu avea sens sau rost sau totul era ok. Că avea sau nu avea sens, nu mai prezenta nicio importanţă. Am închis ochii şi m-am simţit alunecând sau înălţându-mă. Nici acum nu aş putea spune dacă vreuna dintre variante ar fi adevărul. Poate că am devenit totul şi nimic în acelaşi timp, fără să alunec sau să mă înalţ, ci pur şi simplu. Pentru multe minute nu am mai fost în maşină, dar nici în altă parte. Nu mai era nimic care să ştie unde eram. Nu mai era timp, nici spaţiu, nici experienţă de observat. Cel mult, eram întreaga experienţă.

La un moment dat, am început să simt din nou că sunt, că sunt acolo, în corpul meu, într-o maşină care mergea pe o şosea. Aman a sesizat că “am revenit” şi m-a întrebat dacă vreau să ne oprim la restaurantul pe care îl vedea anunţat a se înfăţişa inaintea noastră după 2 mile. Am zis da. A parcat şi am ieşit din maşină, încă simţindu-mi picioarele nesigure. Parcă nu mai ştiam exact dacă vor sta drepte şi în contact cu pământul. Ceva m-a făcut să ridic privirea spre cer. Un avion tocmai termina de scris peste absolutul albastru al cerului: Jesus loves you! Iisus te iubeşte! A crescut ca o fântână arteziană bucuria în mine şi brusc, toate culorile lumii erau extrem de vii! Erau… altfel! Strălucitoare, pline de viaţă şi de bucurie. Copacii din jurul parcării parcă zâmbeau, fremătându-şi frunzele parcă îmi cântau… “Do you see what I see?” (Tu vezi ce văd eu?) l-am întrebat pe Aman care rămăsese aproape de mine în cazul în care mi s-ar fi înmuiat din nou picioarele. “Vezi? Vezi culorile astea?” “Daaa…?” a răspuns el cu ton întrebător. În clipa aceea am văzut perfecţiunea tuturor lucrurilor, nu doar am înţeles-o. Mi se întâmplase s-o înţeleg, să trăiesc revelaţia perfecţiunii tuturor lucrurilor, a sensului şi a rostului, a existenţei şi  în acelaşi timp a inexistenţei lor. Dar nu mi se mai întâmplase s-o văd aşa, pe stradă, cu ochii fizici. Realitatea Realităţii se ivea ieşind parcă în evidenţă prin acele alte culori. Aceleaşi, şi totuşi altfel. Aerul se vedea ca aer. Verdele îşi scotea în evidenţă viaţa. Energia, vibraţia, pulsul erau vizibile.

Aş fi vrut să împărtăşesc, să fac cumva să vadă şi el. Aşa mi-am amintit că nu eram singură, că Aman stătea pe lângă mine aşteptându-mă, iar eu… nu-i puteam dărui darul.  Nu ştiam cum aş fi putut s-o fac. Dar nici atât de egoistă nu puteam continua să fiu, aşa că m-am întors cu spatele la copaci şi am pornit spre intrarea în restaurant, nu fără a mă întoarce de câteva ori să mai privesc o dată. Viaţa nu dispăruse din culorile acelui spaţiu. Era încă acolo. Iar zâmbetul meu nu mai putea să stea potolit. Zâmbeam şi când trebuia să-mi aleg ce vreau să mănânc, şi când mă întreba ceva Aman, inţelegeam, dar eu râdeam şi nu-i puteam răspunde. Şi iar îmi aplecam ochii în meniu, şi iar zâmbeam aşa cum făceam şi atunci când o fetiţă mulatră a bătut în tăblia transparentă care separa mesele la care stăteam. M-am întors către ea şi ne-am zâmbit! Oh, Doamne cum ne-am zâmbit! Nu cred c- avea un an, poate vreo 11 luni. Stătea în picioruşe dar mai aluneca. Mi-am zis să mă întorc la locul meu, s-o las, c-aşa era clar că nu va mânca. Dar mi-a bătut din nou în geam cu toate că mama ei a încercat s-o oprească. Pe mine nu a reuşit să mă oprească, pentru că m-am întors şi am început să mă joc cu degetele pe-acea tăblie care ne separa aşteptându-i mânuţa să-mi urmeze. Bineînţeles că zâmbeam în continuare şi eram atât de fericită să mă scald în ochişorii ei, până când, cumva enervată că nu dădeam cuvenita atenţie, dintr-odată fetiţa a dat tare cu palma şi a rămas cu ea lipită de geam. Puterea cu care lovise m-a făcut să mă uit cu-adevărat.  În palma ei, un triunghi mare, aproape cât toată palma, cu laturile atât de bine definite!

“Dumnezeu te iubeşte!”, părea să fie o continuare a mesajului anterior, de pe cer. Nu doar Iisus!

Lucrările mari se petrec simplu. În simpla şi banala parcare a unui mic restaurant de pe-o şosea, am trăit deplina experienţă pentru suflet şi trup. Nu în meditaţie, nu în rugăciune.  Fără lumânări, fără altare, fără piramide… In Lumina Naturii! O singură dată mi se mai întâmplase să văd toată splendoarea acestei lumi, într-un vis, demult, când cineva în spatele meu, mă conducea pe o potecă foarte îngustă, şi-mi arată toată natura, de pe tot globul. Mergeam şi-n stânga mea vedeam plante şi flori şi toată minunăţia. Şi parcă ştiam că în spatele meu era Cel Mult Iubit! Dar acela a fost un vis. Aceasta a fost o reală realitate.

Am mai trăit de-atunci şi alte momente de contopire cu natura, cu frumuseţea a tot ceea ce este, dar acesta a fost cel mai special!

Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat! Noi?…

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Cuvinte-Words and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Dumnezeu te iubeşte!

  1. rodica says:

    De cate ori as vrea sa scriu un comentariu la scrierile tale,vad cum textul este deja in inima ta si ma opresc iubindu_te! Rodica

    Like

  2. simbreaz says:

    Ce frumos!:) Multumim, Daniela! :-*

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s