13 iulie 2014

–          Şi ce faci dacă vine cineva la tine şi-ţi cere ajutorul? Dacă în mod explicit îţi cere ajutorul? Nu i-l dai?

–          Depinde. Poţi să-i spui ceva, o indicaţie şi dacă vezi că o urmează, poţi continua. Dacă nu, n-are rost să mai spui nimc. La ce bun să ştii dacă nu aplici în viaţa ta, dacă nu ţi-e bine ţie?… Şi dacă i-ai spune tot, dar dacă nu vrea să se schimbe, dacă alege altceva, e inutil. Ba chiar te mai şi întristezi să vezi cum, deşi ştie, deşi i se oferă această şansă, tot refuză să asculte. Te doare pe tine să vezi cum îşi fac oamenii rău. Dar, ăsta e dreptul lor. Fiecare alege. Şi Dumnezeu întotdeauna oferă ajutor. Prin oricine. Oricine poate fi mesager atunci când este nevoie ca un mesaj să ajungă la un om. De la Dumnezeu cu adevărat, nu de la dumnezeii făcuţi din mintea omului. Pentru că Dumnezeu nu vrea suferinţa noastră, nu vrea boala şi nici durerea noastră. Dar dacă nu ne îndreptăm, dacă tot credem că ştim noi mai bine ce e de făcut, dacă, deşi ni se spune, noi tot nu facem, asta e! Dumnezeu îţi dă, îţi spune, îţi oferă, dar nu te poate forţa.

–          Dar dacă oamenii nu pot, nu au fost învăţaţi să privească în felul acesta lucrurile, dacă mintea lor nu poate accepta, sau nu ştiu a recunoaşte aceste mesaje, că, trebuie să recunoşti, nu e uşor să înveţi a desluşi mesajele sau a face diferenţa între cele adevărate şi cele false… Ce altceva poţi face ca să ajuţi?

–          Destinul se poate schimba numai prin intervenţia Graţiei Divine.  Şi-atunci, se depăşeşte şi mintea care ştie sau nu ştie, sunt schimbate şi convingerile, dar dacă patima e mare sau sufletul n-are putere, dacă nu renunţă la ceea ce-i face rău, n-ai ce să faci. Fiecare are înscrisul său.

–          Dar, spune-mi, e-adevărat că scenariul ăsta ni-l facem singuri?

–          Scenariul, da. Limitele sunt prestabilite dinainte, şi ca să se schimbe, trebuie să rezolvi mai întâi ce ţi-ai stabilit. Numai că înscrisul este altceva. Orice ţi-ai alege să experimentezi, trebuie să se încadreze în echilibrul global. Fiecare nouă alegere, fiecare schimbare, fiecare fir de praf are un rost şi se află în legătură cu toate. Când citeşti din Cartea Vieţii vezi tema principală, dar aceasta se poate exprima printr-o multitudine de scenarii. Oricum ai schimba scenariul, tema rămâne. Şi numai Dumnezeu poate interveni să schimbe dacă se poate.

–          Păi, şi dacă îi spui omului tema principală, dacă-i spui, uite, asta ai venit să faci? Nu i-ar fi mai uşor? N-ar putea să-şi canalizeze toate puterile ca să-şi facă tema asta mai repede şi-apoi să meargă mai departe?

–          Păi, chiar şi dacă i-o spui, puţini sunt cei care recunosc, acceptă, înţeleg şi, şi mai puţini sunt cei care se angajează la lucru cu ei înşişi în sensul acesta. De lucrarea asta fug toţi, că nu e comod, nu satisface ego-ul. Dimpotrivă. De lucrarea asta nu se apucă prea mulţi. Dacă nu recunosc nimic din ce le spui, dacă atunci, în clipa aceea, nu se clarifică în mintea lor că aia au de făcut, după ce pleacă înapoi în lume, sunt şi mai mici şansele să-şi recunoască, cu atât mai mult cu cât este ceva de care sunt foarte ataşaţi,  la care ar trebui să renunţe. Dacă te uiţi cu atenţie la toţi cei care s-au vindecat din boli grave, toţi s-au schimbat foarte mult. Şi-au schimbat viaţa şi atitudinea faţă de viaţă, obieceiurile şi gândirea, comportamentul şi chiar năzuinţele. Altfel, nu se poate. Pentru că vindecarea vine ca o şansă dintr-un etaj superior, cu puterea acelui palier. Altfel, nimic nu s-ar putea înţelege sau rezolva. Dacă după ce ai simţit, după ce ai primit de-acolo, dacă nu te urci tu singur în palierul ăla, să ajungi la acelaşi nivel, ci alegi să rămâi tot pe treapta de mai jos, atunci puterea se consumă, şi vindecarea nu mai este posibilă.

–          Şi pentru cei care nu cred în Dumnezeu?

–          Nu există.

–          Cum adică? Nu există oameni care să nu creadă?

–          Nu.

–          Cum aşa? Sunt o mulţime de atei, din ce în ce mai mulţi care se bazează pe ştiinţă sau care cred în conştiinţă, în mintea universală, în energie sau mai ştiu eu în ce!

–          Deci cred în ceva superior, care organizează şi ţine lucrurile în mişcare. O forţă, o putere. Sau cred în Infinita Putere, în Infinita Iubire. Pentru ei acela este Dumnezeu. Toţi cred într-un Dumnezeu într-un fel sau altul, sub un nume sau altul. Rar de tot să întâlneşti un fără de credinţă. În arhetipul omului există acest mecanism al credinţei în ceva superior. Omul va şti intuitiv că există o forţă superioară lui, va şti că există o sursă din care provine, va şti că are un început şi un sfârşit ca om. Tot aşa cum va şti că există o eternitate sau o viaţă fără de sfârşit dincolo de Pământ. Va simţi asta, o va intui, chiar dacă poate nu va şti nimic de la nicio religie, de la nicio şcoală, nu va fi auzit niciodată o asemenea vorbă.

–          De ce? Cum va şti?

–          Va şti atunci când va descoperi iubirea, când va iubi, atunci va şti. Pentru că se va conecta cu oceanul nesfârşit al iubirii, care este Dumnezeu. Doar atunci va şti! Când va iubi! Indiferent de cum îşi va trăi experienţa, dar ce va trezi în el iubirea, este chiar Dumnezeu. Iubirea, nu dragostea, înţelegi?

–          Păi, ce diferenţă e?

–          O mare diferenţă! Iubirea nu-i un sentiment şi nici o dorinţă. Este starea de a fi. Este cel mult o credinţă şi-o înţelepciune, o energie care creează o realitate. Că ştii, s-a spus: să-l iubeşti mai înainte de orice pe Dumnezeul tău cu toată fiinţa, cu tot trupul şi cu tot sufletul şi cu toată mintea. Vezi, asta presupune devotament, înseamnă voinţă, disciplină, atenţie şi să-ţi păstrezi atenţia asupra acestui scop, să nu te laşi furat de lume. Şi mai înseamnă netrădare. Iubirea nu e aşa, acum te iubesc, acum nu te mai iubesc. Aia e dragoste. Aia care se consumă, care se uzează, care se transformă în ură sau în posesivitate, gelozie, invidie, aia nu e iubire. Aia e dragoste. Şi dragostea naşte dorinţe şi patimi, care creează ataşamente şi dependenţe, suferinţe, doruri, nevoi, nesiguranţe, trădări. Trădările omului faţă de el însuşi, în primul rând, sunt rodul dispoziţiilor unduitoare şi trecătoare ale şarpelui. Şarpele se joacă, sus, jos, ba se plictiseşte, ba vrea să mânânce ceva, ba se ascunde. Dacă nu-l luminează Duhul Sfânt, dacă nu-l stăpâneşte Graţia Divină, nimeni nu-l poate stăpâni cu-adevărat. Pentru că aşa a fost lăsat să fie, şi nimeni să nu-l stăpânească. Numai femeia îi poate zdrobi capul, dar şi el îi poate zdrobi călcâiul femeii.

–          Despre ce vorbeşti, de Kundalini? De şarpele de foc?

–          De şarpele lumii, de acea forţă parşivă care se opune echilibrului, care n-are linişte, care se strecoară din întuneric, care tulbură apa, care cheamă la indoială, la neîncredere, la scindare, la necredinţă. Care păcăleşte prin nemişcare, ori prin hipnoză. Care te ispiteşte la mai bine, atrăgându-te in cursă. Stie care sunt slăbiciunile oamenilor, dorinţele lor şi exact pe-acolo se strecoară. Şi când omul nu-şi poate păstra credinţa întreagă, când oscilează precum şarpele, când este ba devotat, ba revoltat, ba nemişcat, ba sare cu veninul să mai otrăvească pe careva, acel om este supusul şarpelui, şi-i face lucrarea lui. Si asta e necesar, nu zic. Dar in arhetipul ăsta, bărbatul şi femeia sunt legaţi de şarpe. Până nu-l văd, nu-l inţeleg, nu pot merge mai departe.

–          Am văzut că la catolici sunt asemenea statui cu Fecioara Maria care ţine sub piciorul ei un şarpe! Asta vrea să spună?

–          Da, taică! Ea l-a zdrobit. Şi Iisus l-a recunoscut şi nu s-a lă,sat ispitit. Iisus le-a vorbit oamenilor de iubire, de credinţă, de respect şi echilibru, de nevoia de schimbare a lumii, despre schimbarea arhetipului vechi şi construirea unuia nou prin renaştere şi înviere. El a ridicat păcatul lumii şi a început schimbarea programului ducându-se mai întâi în tărâmurile cu cele mai joase frecvenţe. A deschis calea către iluminare pentru toate fiinţele, a eliberat din captivitate toate acele suflete care şi-au dorit să meargă la Lumină. Învierea este trezirea la realitatea vieţii celei adevărate, viaţa veşnică a sufletului. Impărăţia lui Dumnezeu! Acolo unde totul este paşnic, frumos, unde iubirea nu e ceva aparte, pe care numai unii o cunosc.  Alţii îi zic iluminare.

–          Şi tu zici că e acelaşi lucru?

–          Eu cam aşa zic. Da’, e-adevărat că din cauza tărâmurilor suprapuse, mulţi se opresc undeva unde văd ceva, unde văd forme,  fiinţe, creaţii. Dar asta încă este lumea. Extrem de puţini se duc şi mai departe, sunt dispuşi să renunţe la fericirea şi frumuseţea raiului ăstuia. Cele trei planuri principale pentru noi, oamenii, se îmbină şi se întregesc. Numai după ce au ajuns in cel mai înalt, de-abia după aceea sufletele pot trece dincolo de forme şi, în nimicul acela în care totul este, puţini sunt capabili a ajunge fiind încă în trupuri. Şi totuşi, toate astea se adună într-un punct. Cine poate trăi punctul, nu mai are nevoie de alte explicaţii. Punctul e sămânţa universului. Nu-ţi mai rămâne decât să stai acolo şi să priveşti cum toate se desfăşoară dintr-un punct. Hai, c-am vorbit destul! Fii binecuvântat!

–          Săru’mâna!

©danielamariamarin

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s