17 ianuarie 2015

Cum învăţăm să fim ironici, să facem mişto, să  facem băşcălie de semenii noştri? Este un dat natural, o caracteristică a psihicului uman care se dezvoltă în medii prielnice, de regulă acolo unde există lipsuri în gestiunea personală?

În general, am observat că oamenii mai slabi, tinerii cu complexe de inferioritate în raport cu colegii lor sau cu cerinţele familiei lor dezvoltă această tehnică de pseudo apărare. Cu cât îi doare mai tare pe dinăuntru, cu-atât îşi doresc să etaleze o superioritate de faţadă. Pasămite această spoială îi va ţine la adăpost de ochii dimprejur, iar ei se vor simţi mai în siguranţă. Opusul acestei reacţii este închiderea în carapace, refuzul comunicării sincere, deschise cu mediul, înfăşurarea într-o lume proprie,creată în jurul cărţilor, filmelor, benzilor desenate, jocurilor pe computer. Acestea fiind reacţiile generale, adică foarte des întâlnite.

Există şi calea de mijloc, bineînţeles, numai că tinerilor nu li se prea predă această cale: compasiunea. Autentica compasiune a unui tânăr care este astfel hărţuit, agresat, miştocărit, ca să folosesc un termen vulgar devenit atât de cuprinzător şi cunoscut, ar putea transforma atât propria sa reacţie la asemenea agresiuni, dar ar putea şi ajuta subtil pe agresorul său. Nu degeaba Iisus îi învăţa pe elevii săi despre reacţia la agresiune. Cu nimic nu eşti mai bun dacă vei da şi tu o palmă peste obrazul celui care te-a pălmuit mai întâi. Vei fi exact la fel. Vei participa la dezvoltarea violenţei, a resentimentelor şi urii, la stimularea agresivităţii. Desigur, nu este vorba numai despre o palmă peste un obraz fizic, ci despre orice ofensă, despre orice jignire intenţionată. Spunea Iisus să întoarcem şi celălalt obraz, oferind astfel ocazia celui care este atât de plin de agresivitate şi furie să se descarce, să elimine toată acea tensiune acumulată în sine. De cele mai multe ori această descărcare nimereşte un ţap ispăşitor. O victimă sigură este omul care nu sesizează tensiunea acumulată în celălalt şi continuă să dialogheze paşnic şi argumentativ. Victimă poate fi şi persoana care îşi doreşte să convingă neapărat de contrariul celor afirmate de cel încărcat de furie. Nu pomenesc acum de victimele inocente, cele care nu au nicio legătură cu agresorul. Poate că aveau nevoie de această lecţie.

Dar mi-amintesc acum de o situaţie care dovedeşte clar afirmaţia de mai sus referitoare la sprijinul oferit din compasiune. Aveam 16 ani. Doi dintre colegii şi prietenii mei se mutaseră la un alt liceu. Mi-era dor să-i văd aşa că m-am dus în vizită la liceul lor. După terminarea orelor, bineînţeles. Teribilismul vârstei şi influenţa mediului alipise celor doi prieteni ai mei, un el şi-o ea, un al treilea el. Acesta din urmă îşi dorea, de fapt, să-i despartă. Un tânăr căruia îi plăcea să bea, să facă băşcălie, să chiulească, să-şi bată joc de toată lumea. Era un băiat cu posibilităţi materiale, frumuşel, dar mic de înălţime – de-aici izvora frustrarea lui. Îşi pusese în cap s-o despartă pe prietena mea de iubitul ei. Am înţeles toate aceste lucruri din foarte puţine vorbe, priviri, reacţii la care eram martoră. După cum îi tot dădea să bea iubitului prietenei mele, mi-a fost clar că urma ceva, că urmărea ceva. De-aceea eram foarte atentă. La un moment dat, a început cu miştourile, cu bravada, cu provocările. Totul creştea până când, evident, au apărut jignirile şi invitaţia la bătaie. Atunci am intervenit. Unii ar spune cu inconştienţă. Eu spun şi azi că eram extrem de conştientă şi absolut sigură că fac ceea ce trebuia făcut. M-am băgat între cei doi băieţi şi i-am spus agresorului: “Vrei să te baţi cu un om care nu se poate apăra? După ce l-ai îmbătat bine, acum vrei să-l şi baţi? Ţi se pare că o asemenea victorie ţi-ar aduce satisfacţie?… Uite, dacă vrei şi ai nevoie să dai în cineva acum, dă în mine!” La început mi-a spus să mă dau la o parte, că nu are treabă cu mine. “Este prietenul meu. Dacă ai treabă cu el, ai şi cu mine. El nu se poate apăra acum. Eu îl reprezint.” Nu ştiu de unde îmi veneau cuvintele, de unde aveam acel curaj, nu ştiam atunci de ce insistam să-şi descarce tensiunea acumulată pe mine. Până la urmă, a reuşit să-mi dea o palmă. A fost groaznic. M-a durut. Dar am rămas pe poziţie. Nu mi se mai întâmplase niciodată aşa ceva şi totuşi, cuvintele lui Iisus răsunau puternic în mintea mea, mai puternic decât palma pe obrazul meu. “Hai, continuă!” i-am spus privindu-l drept în ochi. A doua palmă a venit mai repede. Mi s-a părut şi mai dureroasă. A treia însă, nu a mai durut. Continuam să mă uit în ochii lui. După a patra palmă, a izbucnit în plâns. M-a îmbrăţişat şi plângând în braţele mele, îmi cerea să-l iert. Bineînţeles că nu aveam ce să iert. A fost o importantă lecţie pentru noi toţi. L-am strâns în braţe cu toată căldura iubirii pe care o simţeam, în absenţa oricărei judecăţi ori a vreunui resentiment. L-am simţit pe el plin de durere, o durere mai usturătoare decât cea pe care o simţisem eu la prima palmă. Dacă n-ar fi fost Iisus, probabil că m-aş fi tăvălit de durere şi de plâns eu însămi. În schimb, eu ţineam în braţe hohotele de plâns ale teribilistului trezit şi devenit conştient dintr-odată de tot urâtul ce-l locuise.

Iisus a vindecat orice durere, orice urmă de pe obrajii mei atunci, pe loc. Tot el mi-a dat curajul şi puterea. De la El învăţasem toate aceste lucruri.

Vreo 25 de ani mai târziu, un domn corpolent s-a apropiat de mine şi mi-a spus pe nume, salutându-mă. Nu l-am recunoscut, dar era acel băiat, ajuns acum un bărbat cu o funcţie. M-am bucurat să-l întâlnesc, şi, vorbind la o cafea despre ce am mai făcut, despre ce făceam la vremea aceea, i-am spus că eram foarte tristă  pentru că mă zbăteam să adun produse, donaţii pentru un orfelinat şi primisem numai răspunsuri negative de la marile firme la care mă dusesem. Nu le ceream bani, le ceream produse pentru cei 129 de elevi din acel orfelinat. Scrisesem o carte despre câţiva dintre copiii care trecuseră pe-acolo cândva. Lansarea cărţii urma să aibă loc tot acolo. Vorbisem deja cu directoarea şi aflasem care le erau problemele, ce le lipsea. Băiatul care-mi plânsese în braţe cu 25 de ani în urmă, m-a întrebat cum se numea şi unde era acest orfelinat. Apoi mi-a spus că o să trimită o maşină cu fructe. Şi aşa a făcut!

Despre băşcălie voi continua să vorbesc altădată. Până atunci, vă doresc un sfârşit de săptămână luminat!

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to 17 ianuarie 2015

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s