Golul şi omul

De cele mai multe ori nu vedem ceea ce se află ȋn imediata noastră apropiere. Altfel spus, sub nasul nostru. Poate pentru că unghiul vizual este prea strâmt, poate pentru că ni se pare că, dacă tot se află atât de aproape de noi, nu este ceva sau cineva care să merite  atenţia noastră. Dacă este déjà ȋn câmpul nostru, e ca şi cum ar fi al nostru, nu? Atenţie i-am dat cândva, la început. Apoi, gata, a devenit al nostru. De unde, logic, deducem că recunoştinţa şi respectul pentru tot ceea ce avem şi suntem noi ȋnşine este o experienţă la fel de rară. Nefiind recunoscători, mai devreme sau mai târziu pierdem ceea ce nu hrănim cu atenţia şi afecţiunea noastră. De regulă, asta se-ntâmplă atunci când ne aşteptăm mai puţin, chiar atunci când ego-ul nostru s-a umflat atât de mult ȋncât e nevoit să dea pe-afară. Şi-aşa se naşte golul.

In majoritatea situaţiilor, acest gol se simte atât de puternic încât ne dorim a-l umple repede-repede cu ceva. Fie că aducem degrabă ură, furie, răzbunare, fie că încercăm să-l umplem cu alcool sau cu alte substanţe despre care credem că ne-ar aduce uitare sau alinare, fie că ne aruncăm ȋn exerciţii fizice sau ȋntr-un grup dedicat unei idei, n-are prea mare importanţă. Golul trebuie umplut. Cu orice, oricum, numai să nu-l mai simţim. Nu sunt prea mulţi oameni capabili să nu fugă de-această mare şansă de-a se vedea pe ei ȋnşişi, de a studia pentru a înţelege de ce şi cum s-a ajuns la gol. Puţini oameni doresc să descopere adevărul. Majoritatea vor să descopere vinovaţi şi responsabili pentru golul acesta istovitor. Golul retrezeşte dorinţa de apartenenţă, dar şi nevoia de compasiune pe care altfel, în alte condiţii, ego-ul nostru nici măcar nu ar accepta-o. Ar fi o dovadă a slăbiciunii sale, nu? Cum şi de ce să fie el privit cu compasiune? Aceasta ar fi de-a dreptul o jignire!

În general, odată ce am pierdut ceva şi am suferit în urma pierderii, stigmatizăm lucrul sau persoana, le condamnăm la neclintirea unui coşciug adânc îngropat. Astfel, în ochii noştri sau în gândirea noastră, acea persoană nu mai are nicio şansă de-a fi vie, adică de a se schimba, chiar dacă ştim foarte bine că totul se schimbă continuu. O îngropăm de vie, înfigem o cruce în capul ei, scriem pe cruce un epitaf şi gata! Dacă auzim că a reuşit cumva să fugă din coşciugul în care am pus-o,  să evadeze de sub crucea grea, ego-ul nostru se supără din nou. Cum a îndrăznit?… Cum a putut?… Ah, e  un strigoi, cu siguranţă! E o fantomă, e doar o himeră!

Nu ne permitem să trăim golul de frica dispariţiei. În subconştientul nostru dispariţia este chiar mai gravă decât moartea. Vidul ne sperie gândirea ce nu poate găsi o reprezentare confortabilă acestui cuvânt. Golul este asociat cu frica, cu durerea şi suferinţa, cu prăbuşirea, nu doar cu absenţa. Golul din noi este un hău fără margini perceptibile, de-aceea el naşte frica. Frica naşte nevoia de apărare. Nevoia de apărare naşte atacul. Atacul naşte agresiunea şi violenţa (fizice şi non-fizice), adică războiul. De-aceea când oamenii se simt slabi, sunt şi mai agresivi, de-aceea când se simt în inferioritate devin şi mai violenţi, de-aceea când oamenii stau în frică, ei sunt de fapt în război cu tot ceea ce-i înconjoară. Când oamenii sunt goi, ruşinea naşte în ei nevoia de ascundere. Şi-aşa se ascund pe sub haine şi diverse măşti unii de alţii, şi, cel mai grav, se ascund de ei înşişi.

Spaţiul din interiorul atomului nu este gol. Cum nimic nu este gol, de fapt. Când omul descoperă că este locuit de-acea energie invizibilă, sau mai corect spus neperceptibilă şi neprocesabilă de scoarţa cerebrală folosită la o capacitate minimă, când omul trăieşte revelaţia iubirii ce este, atunci dispare orice noţiune de gol, de vid, de frică sau de dispariţie. Atunci omul este plin, senin şi bucuros. Şi chiar dacă nu stă într-un zâmbet continuu, dar este liniştit şi împăcat cu sine. Atunci ştie că ceea ce a dispărut de lângă el, n-a dispărut. S-a transformat, s-a metamorfozat. Atunci omul se bucură pentru fluturele ieşit din închiderea coconului ce l-a crescut, îi admiră frumuseţea, se bucură pentru zborul lui liber şi ştie că totul este acolo unde trebuie să fie, când şi cât trebuie să fie, inclusiv el, omul.      stained-glass-butterfly

 

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Cuvinte-Words and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Golul şi omul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s