Zaua lanţului

Fiecare se agaţă de ceva. De-un ideal, de o idee, de o credinţă, de-o pasiune, de-o obsesie, de un om, de-un câine, de-o pisică… Fiecare este agăţat de nevoia de-a se ţine agăţat.

Înlănţuirea aceasta recunoscută în lanţul trofic, în lanţul proteinelor, ADN-ului, ARN-ului, în lanţul şi în zalele timpului te-agaţă pe tine de un alt tine. Trebuie să ţi se spună, trebuie să ţi se arate, trebuie să te atragă, trebuie să te înlănţuie… altfel, nu-ţi găseşti sensul. Altfel nu-ţi găseşti întregirea, forma şi destinul. Aşa am învăţat că-i firea lucrurilor.

În absenţa unui sens, mintea se pierde, iar omul fără minte este ne-bun. Nu e bun să funcţioneze în sistemul bazat pe agăţători, înlănţuiri, conexiuni, dependenţe şi interdependenţe.

Agăţătoarea există, fie că este văzută sau nu. Ea stă acolo aşteptând să fie descoperită şi folosită, să-şi împlinească funcţia. Poate aştepta un mileniu, un million de ani, oricât. Timpul nu are importanţă pentru că agăţătoarea nu are un început şi un sfârşit. Ea are doar o mică deschizătură, suficient cât să permită conexiunea cu o altă agăţătoare, cât să te poată primi înăuntrul său. I-am putea spune câmp morfic sau de rezonanţă, zonă de experienţă, lume sau univers. Odată intrat, trebuie să te adaptezi condiţiilor şi să joci după cum cântă undele. Organizarea frecvenţelor este implicită. Muzica se desfăşoară pe sine însăşi în funcţie de urechile ce-o percep, adică de receptori. Înţeleptul care stă bine cu urechea divină, se va prinde repede de tonalitate, de structură, de ritm şi melodie. Aşa că, nu-l va surprinde.

La fel şi dimensiunile astea multe în care existăm, unii chiar fără să ştim. Din “împărăţia spiritului” până, hăt, în “împărăţia materiei” ne scoborâm ca, mai apoi, să urcăm. Şi totuşi, ce s-ar întâmpla dacă toate aceste dimensiuni ar colapsa într-un singur punct, în corpul ăsta minunat de om? Atunci, această i-luminare – precum punctul pe i lumina – ar permite vederea adevărului. Atunci liberul arbitru ar fi liber. Atunci pacea şi bucuria s-ar transmite contagios printr-un Zâmbet. Atunci, n-am mai vedea zale, nici armuri şi nu ne-am mai gândi la navele patrulând prin mări, la navele scotocind prin ceruri. Ne-am gândi doar la minunăţia ce suntem. Atunci am vedea Frumuseţea! În întregimea sa.

Aşa mi-a venit să scriu azi, despre agăţătoare, despre zalele lanţului. Despre reţele şi matrici, nu azi. Altă dată. Când s-o mai desface cerul de planurile astea.

zaua

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Dialogul de azi and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s