Scrisoare pentru om

Dragul meu om,

Mi-a venit să-ţi scriu acum pentru că ştiu că ţi-e greu, tot mai greu să-ţi păstrezi sufletul senin şi liber. Lumina sufletului, esenţa sa,  este singura ta avere.  Nu o ipoteca, căci rişti s-o pierzi.

Sunt vremuri grele pentru om, vremuri ce îl împing dincolo de oboseală, dincolo de tristeţe, dincolo de disperare, chiar dincolo de ură şi de furie. Te împing înspre o apatie care este, de fapt, moartea. Un fel de moarte a sufletului într-un corp încă viu. Ştiu că este foarte, foarte greu, dar uitându-mă la tine, văd că te conţin cel puţin la fel de mult cât şi tu mă poţi conţine pe mine. Şi dacă unul dintre noi găseşte puterea de a-şi îndrepta spatele, atunci şi celălalt va putea să facă la fel. Dacă unul dintre noi găseşte puterea de a-şi iubi sufletul, atunci şi celălalt o conţine. Nu are nevoie decât să afle, să-şi reamintească şi să primească mica scânteie necesară reaprinderii motorului său. Pentru că noi, dragul meu om, suntem la fel. De-aceea avem nevoie unul de altul. Când bateria unuia s-a descărcat, avem nevoie de un cablu, de un fir care să ne unească inimile, o legătură între corpurile noastre şi, astfel, din bateria încărcată şi motorul în funcţiune al celuilalt, pleacă puţin curent, atât cât să poată produce scânteia necesară reaprinderii  celuilalt motor. Apoi cablul este îndepărtat, iar maşinile sunt gata să-şi vadă de drumul lor. Şi chiar dacă ar putea să călătorească în aceeaşi direcţie, dar corpurile lor rămân separate. Vezi tu, acel curent, acea energie care ne aprinde motoarele, aceea ne este comună. Indiferent de marca maşinii, de aspectul şi capacităţile sale, tot are nevoie de o scânteie de aprindere a motorului, de-o energie care să-l pună în funcţiune.  Motorul trupului este inima.

Cred că ţi-ar mai fi de ajutor să te întrebi de câte ori ţi-ai vândut sufletul până acum. De câte ori nu s-a întâmplat ca sufletul să-ţi transmită ceva şi tu să alegi să ignori, să alegi să refuzi să crezi sau să alegi să taci, să te supui umil şi nu smerit, să faci compromisul de a lăsa mintea şi lumea să facă ceea ce mintea şi lumea credeau că trebuie făcut. De câte ori n-ai simţit în tine această răsucire, de câte ori nu ai întors spatele sufletului tău, acceptând să renunţi nu din iubire, ci dintr-o neputinţă gândită şi crezută, un fel de concluzie logică în urma observării faptelor şi evenimentelor lumii din jur. Dar logica, adevărata logică, caută întotdeauna adevărul. Chiar – sau mai ales atunci -când pleacă de la negarea lui.

De câte ori ai simţit altfel faţă de cum ai făcut sau ai spus? Toate aceste mici trădări faţă de sufletul tău sunt falsităţile care se opun adevăratei puteri de care ai nevoie pentru a face ceea ce ai de făcut acum, aici ca om, adică suflet în trup uman.

E greu să ai curaj, e greu să ai puterea de a te ţine de partea sufletului, a luminii, a iubirii. Dar este cea mai mare virtute. Iuda a trădat sufletul-iubirea –credinţa din cauza minţii-inteligenţei-convingerilor. Iuda s-o fi apropiat de Iisus pentru că a simţit, s-a simţit atras ca de-un magnet, l-o fi iubit pentru că aşa a simţit şi nu s-a putut opune acestei iubiri, oricât ar fi încercat, dar l-a trădat pentru că a crezut că este mai inteligent şi ştie mai bine decât Iisus ceea ce ar fi fost bine să facă acesta. Dacă ne uităm cu atenţie, s-ar putea să găsim multe asemenea trădări în viaţa noastră. Ne trădăm pe noi înşine, de-aceea îi putem trăda pe alţii cu uşurinţă. Aceasta este forma de trădare atât de des întâlnită: ne trădăm sufletul pentru minte. Renunţăm la ceea ce simţim pentru ceea ce gândim.  Sau ne întrebăm şi rămânem pironiţi în întrebarea “cum să facem să punem în practică ceea ce ne îndeamnă sufletul”. Când apare întrebarea asta, deja am pierdut o mare parte din puterea de a realiza acel lucru.

Avem în comun alegerile făcute cu mintea, nu cu sufletul. Avem în comun un orgoliu născut din intuirea valorii intrinseci. Avem în comun o bunătate nerecunoscută, o inocenţă divină, o frumuseţe graţioasă sufocată de materia plumbuită a lumii. Dar avem şi o mare capacitate de a distruge orice, de-a sfărâma în bucăţi, de-a alunga părţi din sufletul nostru. Apoi, ne întrebăm de ce nu ne mai simţim întregi, de ce ne simţim slabi, neputincioşi, dependenţi de orice sau de oricine. Mai ales atunci când ne înfuriem, când ne încăpăţânăm, atunci orbim temporar, nu mai vedem nimic altceva decât ceea ce gândeşte mintea noastră înfuriată şi orgoliul nostru răsfăţat. Pentru că orgoliul ăsta e ca un copil răsfăţat şi infatuat, intrigant şi “jmecher”.

Avem o tendinţă spre autodistrugere şi neiubire ce pare un fel de efect al liniarităţii după care am învăţat să privim viaţa, lumea, experienţa personală. Segmentarea vieţii în explicaţii, după reguli şi dogme pe care suntem obligaţi să le învăţăm încă de mici, creează subtil acest tipar al ruperii, al fărâmiţării, al autodistrugerii care se va manifesta oricând, în orice alt proces, inclusiv în dragoste, în relaţiile romantice. În mediul din jurul nostru se perpetuează neobosit aceleaşi perspective, aceleaşi unghiuri din care ni se impune să privim cu toţii. Măcinătoarea perspectivă macină energia sufletului. Şi-aşa ne trezim obosiţi şi negativişti , consumaţi de principii, de convingeri, de sentinţele prin care izolăm evenimentele şi perspectivele vieţii.

Când ajungem la limita suportabilităţii, se manifestă mecanismul de protecţie. Dacă îl mai avem. Dacă, însă, ne-am dat sufletul în grija altcuiva, dacă am “semnat un acord de parteneriat” renunţând la suflet, ignorându-i sfaturile, alegând să-l reducem la tăcere, atunci nu mai avem cum să ne protejăm noi înşine. Dacă ne protejează cine ne-a cumpărat, bine, dacă nu…  Altfel, avem tot felul de siguranţe (electrice) care sar, se ard, care ne arată că există un pericol, care ne opresc de la distrugerea totală. Fie că este o boală, fie că este o pierdere,  o durere sau poate doar o reacţie agresivă faţă de preamultul care ne sufocă, dar ceva se manifestă astfel încât să ne oprim din goană, s-avem timp să ne gândim, să ne-amintim.  Decuplarea asta temporară ne poate fi de mare folos dacă reuşim să îndepărtăm revolta faţă de această oprire temporară, dacă înţelegem că este spre binele nostru. Ni s-a acordat timp de reflecţie, timp de reamintire şi de preţuire.

De câte ori n-ai vrut, ai refuzat să vezi această respingere a sufletului tău? Adevărul strălucea puternic  în raţiunea ta, în conştiinţa ta (e-adevărat, pentru foarte scurt timp), până când lumina scânteii sale era acoperită de voalurile minţii, de straturile de învăţăminte pe care le-ai deprins. Ar trebui să ştii că întâiul lucru care se naşte este adevărul. Dar dacă ne-am pierdut obişnuinţa de a fi atenţi, dacă nu ne dorim adevărul, dacă intenţiile noastre nu au nicio legătură cu adevărul, atunci, într-adevăr, ne pierdem “văzul adevărului”.  Prin repetiţie, ajungem să fim orbi faţă de adevăr. Şi nici măcar nu ştim că suntem orbi.

Indiferent cât de mic sau de neimportant ar putea părea, orice asemenea eveniment de ignorare sau negare a sufletului tău atrage după sine o slăbire a puterii sale, a voinţei lui de a mai sluji vieţii-experienţei în acest corp, acum. Nu alţii ne slăbesc puterea sufletului, ci noi, cu mintea noastră, prin asemenea mici compromisuri pe care le putem regăsi în cotidianul fiecăruia dintre noi. Şi doar el ne poate ghida cu adevărat! Doar aşa ne putem păstra integritatea!

Ne-am învăţat să aşteptăm instrucţiunile altora, considerându-i mai deştepţi, mai instruiţi, mai capabili, mai altfel decât noi. S-avem pe cineva, pus acolo sus, pe-un piedestal, o autoritate care să ne arate, să ne indice, să ne supună. Ne-am învăţat să punem mintea acolo, prin toate credinţele şi convingerile ei, prin deşteptăciunea ei, uitând că mintea nu ne aparţine nouă, ci este produsul şi ţesătura lumii. Am uitat să ne simţim sufletul pentru că mintea ne-a spus că simţirea e rea, e păcătoasă sau periculoasă. Că trebuie să reprimăm ceea ce simţim pentru că nu se încadrează în regulile de comportament impuse de lume. Am uitat să recunoaştem bucuria sufletului, confundând-o cu satisfacţia minţii. Am confundat împlinirea sufletului cu succesul minţii. Şi când mintea gândeşte cu deşteptăciunea ei în defavoarea sufletului, rareori se-ntâmplă să o ignorăm pe ea, pentru că… şi ceilalţi fac la fel.

Orice acţiune pornită din suflet, este o realizare. Te împuterniceşte, îţi dă putere, energia de care ai nevoie pentru a face orice altceva cu trupul. Succesul apare şi el atunci când mintea nu se mai opune înţelepciunii sufletului, nu se mai opune singurului adevăr necesar: adevărul sufletului tău.

Dragul meu om, închei aici dorindu-ţi să-ţi recapeţi puterea de a dori adevărul, de a te vindeca de orbire sau neauzire. Iubirea să te binecuvânteze cu puterea sa, de care ai atâta nevoie. Fii iubirea şi lumina ce eşti!

 

envelope_heart_355x302

Advertisements

About daniela marin

om human
This entry was posted in Cuvinte-Words, Dialogul de azi and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Scrisoare pentru om

  1. artemisiaivanciuc says:

    Multumesc, lumina ce esti……

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s