Dialogul de azi

18 august 2013

–          Uneori mă simt atât de singură!

–           Cunosc foarte bine sentimentul ăsta. Ne simţim singuri pentru că alunecăm. Ai văzut vreodată la patinaj artistic,  la perechi, cum partenerii se îndepărtează unul de altul, alunecând cu spatele? Atunci ne simţim separaţi, când ne desprindem mâinile din mâinile perechii noastre. Sufletul pereche nu este un alt om, ci este acea energie ce a rămas în afara întrupării în acest corp. Dar, ne ia valul materiei şi al minţii, al dorinţelor sau chiar al nevoilor, iureşul nebun al gândurilor disperate şi-uite-aşa alunecăm departe de suflet.  Această senzaţie, această simţire a singurătăţii nu are de-a face cu numărul persoanelor din jurul nostru, ci cu lipsa de conectare cu sufletul-spiritul ce suntem. O conectare conştientă, vreau să spun. Acea conştienţă clipă de clipă, acea ştiire care ştie că există o continuă legătură între corpul şi mintea noastră şi sufletul şi spiritul ce trăieşte experienţa umană. Fără să ne dăm seama, preluăm sau pur şi simplu suntem marcaţi de trecerea prin noi a atâtor gânduri ale altora. Atâtea impulsuri, ce nu ne aparţin, ne deranjează echilibrul astfel că ajungem să afişăm pe ecranul propriu o imagine falsă, care nici ea nu ne aparţine, de fapt.

–           Şi cum să facem să nu mai alunecăm, să fim continuu conştienţi, să ne ţinem ancoraţi în dumnezeu? Că eu nu mai înţeleg nimic!

–           E o chestiune de antrenament. În primul rând trebuie să ştii ce vrei, să-ţi fie clar scopul. Dacă scopul ar fi bucuria, de exemplu, să te bucuri, să fii bucuroasă în fiecare clipă a vieţii tale, să fii o fântână arteziană a bucuriei, atunci acest scop va deveni un principiu ce va determina anumite selecţii şi selectări ce vor opera modificări ale spaţiului experienţei tale de la sine. Prin stabilirea unui scop creezi o platformă, aranjezi inconştient piesele de şah într-un anumit tipar. Apoi, pur şi simplu îţi antrenezi creierul să menţină vii acele conexiuni, acele reţele pe care le alegi tu ca necesare şi folositoare pentru tine. Nu mă refer la funcţiile vitale, căci acelea sunt controlate de măduva spinării şi cerebel, de creierul reptilian cum i se mai spune. Prefrontalul este buba noastră, locul pierzaniei dacă omul nu cunoaşte deschiderea centrului frontal. Şi chiar dacă trece prin activarea, deschiderea chakrei 6, a chakrei ajna, cum e denumită de hinduşi, e tare lung drumul până la eliberare. Dar avem măcar şansa să conştientizăm de ce am căzut, de ce am alunecat şi să ne revenim. Exact aşa cum învaţă copilaşul să meargă, tot căzând şi ridicându-se, tot aşa învăţăm şi noi să mergem înainte din ce în ce mai uşor, până când mersul devine un reflex.

–           Tocmai asta e, că nu  mai ştiu ce să înţeleg. De ce tot pic, de ce nu mă pot menţine pe calea pe care am ales-o?  Mă străduiesc să fiu mereu bună, înţelegătoare, iubitoare, să ajut pe oricine, dar parcă nu mă pot ajuta pe mine însămi. Este un mare decalaj între mine şi viaţa mea strict personală şi acea mine care primeşte telefoane sau mailuri prin care i se solicită ajutorul. De ce pot să sar din toate ale mele imediat şi să-i ajut pe alţii, chiar să le fie de folos interacţiunea cu mine şi de ce nu se întâmplă la fel şi pentru mine? De ce nu mă pot ajuta să nu mai alunec departe ?

–           Maestrul meu spunea aşa: “Numai omul îl poate ajuta pe om. Şi Dumnezeu lucrează prin oameni.” Este absolut normal, om încă fiind, să ai nevoie de ajutor, să primeşti ajutor de la alţi oameni. Atâta vreme cât trăieşti într-un corp fizic uman eşti limitat, chiar şi atunci când ai accesat şi activat alte abilităţi, mai speciale. Câtă vreme suntem în lume, nu ne retragem la mânăstiri sau ashramuri sau grote sau mai ştiu eu ce, suntem supuşi haosului lumii. Singura diferenţă este că putem să nu fim “din” lume, că ne putem înălţa un pic deasupra ei, atât cât să dobândim capacitatea de a înţelege puţin mai mult despre motivele existenţei răutăţii ori a răului, în general. Ne putem permite să iubim chiar în condiţiile în care logica ori tradiţia ne-ar impinge să n-o facem.  Şi-apoi, mai e un amănunt. Ne obişnuim cu bucuria mersului înainte până când nu o mai recunoaştem. A devenit un reflex. Practic, nu mai suntem conştienţi de manifestarea şi de existenţa ei, şi-atunci e firesc să credem că am pierdut-o, că am alunecat, că ne-am pierdut. Încearcă să pătrunzi în senzaţia sau în sentimentul singurătăţii şi caută să afli ce se întâmplă în corpul tău atunci. Intreabă-ţi corpul ce-i lipseşte, poate îi lipseşte vreo vitamină, poate trăieşte un dezechilibru hormonal. Acţionează direct şi imediat asupra corpului fizic, fă ceva nou, mişcă, dansează, în felul acesta vei determina o schimbare la nivelul activităţii reţelelor neuronale intrate în buclă. Cam asta cred eu că este această stare, sentimentul că suntem singuri: intrarea în bucla infernului. Mare efort este necesar pentru a ieşi din optul ăsta repetitiv! Pe verticală sau pe orizontală, n-are importanţă, fie că este cifra 8 ori semnul infinitului, deplasarea pe traseul bine stabilit între plus şi minus, între masculin şi feminin, pendularea între doi poli este năucitoare. Dar dinamică. Nu prea ai timp să te plictiseşti. Poate de-aceea, când nu ai ce face, ai şi timp pentru a te simţi singură, deprimată, o străină printre străini. Ai timp să­-ţi reaminteşti că tu nu eşti chestia asta robotică ce funcţionează după orarul prestabilit. Ai timp să te simţi izolată, aruncată într-o experienţă vecină cu privarea de libertate. Ceea ce este mult mai greu de suportat însă este singurătatea în doi. Să fii împreună cu cineva şi totuşi nimic să nu vibreze între voi, să nu rezonezi, să nu existe comunicare între voi, să te simţi din ce în ce mai singură şi să trebuiască să mai înduri şi apropierea respingerii. Da, mă cam joc cu cuvintele. Dar sper că ai înţeles ce-am vrut să spun.

–           – Da, şi eu sper c-am înţeles. Până la urmă am reţinut că trebuie să mă menţin atentă la legătura dintre mine şi sufletul meu, dintre mintea mea şi spiritul meu. Că trebuie să mă antrenez şi să accept aceste căzături ca făcând parte din procesul învăţării mersului în picioare. Şi să-mi menţin cu  claritate scopul, înotând printre schimbările ce vin să-l împlinească. Antrenamentul atenţiei şi al clarităţii clipei, cam asta am reţinut.

–           Perfect! Eşti gata să mergi înainte!

©danielamariamarin